Octombrie aproape mut. Dimineaţă. Ileana pusese deja cafeaua la făcut, însă îşi turnase în ceaşca groasă şi albastră ce-i rămăsese de ieri. Se gândi că nimeni nu recunoaşte făţiş că-şi păstrează din cafeaua de ieri şi se simţi cinstită. Bărbatu-său lucra 24 cu 48, iar ea, asistentă medicală, tocmai ieşise din gardă. Nu se întâlniseră. Văzu deschisă uşa băii şi-şi aminti ce mândru fusese Victor că aveau baie într-o casă de la ţară. Avea dreptate el, nu mulţi aveau.Termină de făcut cafeaua şi-o dădu deoparte. Îşi căută geanta şi scoase, dintr-un buzunar ferit al căptuşelii, o scrisoare. O despături. Din ea căzură două monede de aluminiu, de cinci lei, dar sunară ca doi ludovici de aur. Cândva, când era măritată cu Doru, îşi făcuse o puşculiţă generoasă dintr-o sticlă de lapte şi arunca acolo numai monede din astea.
Doru se-nsurase şi el, dar lăsase un an între divorţul lor şi proaspetele pirostrii. Ea, nu. Îl găsise în trei luni pe Victor, îi plăcuse că nu poate fără ea şi redevenise nevastă, cu un oftat de uşurare. Şi-acum, Doru voia s-o vadă. Să meargă amândoi cu trenul până la Subcetate. Şi-napoi. Şi-atât. Îşi cumpărase ieri, înainte s-ajungă la spital, o rochie verde, ecosez, şi-o pereche de pantofi negri, cu barete şi câte-un bumb lateral, cu tălpi de crep. Alese sutienul de la nuntă. Se schimbă în câteva, puţine, minute, că doar era fiică de militar. Luă şi ultima gură din cafeaua de ieri, închise uşa şi poarta şi se-ndreptă către staţie. Avea rată la nouă jumate.
Îl văzu de departe pe Doru, cum ridică mâna, cumva, în trepte mari, către ea. N-avea inelarul stângii de pe vremea uceniciei la strung, la uzina de utilaj petrolier. Era stângaci, cu apăsare-n scris şi-n mângâiere. Literele lui n-aveau streşini, iar strânsorile mocneau de linişte, cu o nişă de libertate tot în partea de sus. Nu s-au îmbrăţişat. Au pornit amândoi spre linie fiindcă el luas
