Sunt multe feluri în care se câştigă un meci de tenis: mai simplu, mai complicat, fără nicio dramă, cu dramă berechet. Azi a fost una din acele zile complicate la Sofia. A fost greu pe teren şi a fost greu şi pentru mine să mă uit şi să ţin pasul cu tot zbuciumul din teren. Cu atât mai mult credit Simonei c-a reuşit să câştige o aşa dihanie de meci. Şi pentru asta o fac responsabilă pe Ana Ivanovic, una din jucătoarele pe care imi este imposibil de vreo câţiva ani să le mai urmăresc jucând tocmai din acest motiv. Dacă n-ar fi jucat Simona, recunosc sincer, nu m-aş fi uitat în veci la meciul ăsta.

Să mă explic. Ana era una din jucătoarele mele preferate acum hăt mulţi ani, când a explodat pe scena WTA. Era amabilă, tăcută şi avea o dreaptă devastatoare care vorbea în locul ei. Câştiga turnee mari la jucătoare mari. Apoi a venit 2008 cu faima Roland Garrosului şi Ana a început derapajul. Nici azi nu înţeleg ce s-a întâmplat. În locul puştoaicei un pic dolofane cu privirea limpede care lăsa racheta să vorbească, acum avem o fată prea slabă cu privirea disperată, care face atâta teatru pe teren că nu ştii dacă te uiţi la un meci de tenis sau la o telenovelă în care se strigă extraordinar de mult „Ajde!”. La fel de încordat şi haotic ca ea a devenit şi tenisul ei: când la bal, când la spital.

Acuma, pentru că tenisul e un joc... interactiv, tot ce face una din jucătoare se va răsfrânge automat şi dincolo de fileu. Cred că a fost greu pentru Simona să joace limpede şi să-şi găsească un ritm odată din cauza oboselii, dar apoi şi din cauza show-ului „Ivanovic” de dincolo de fileu: Ana a strigat, a monologat, a dialogat cu echipa şi a făcut gesturi exagerate cu pumnii strânşi când Simona făcea neforţate. Ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, Ivanovic a speculat la maxim punctul slab al Simonei, adică serviciul.

Citește continuarea articolului pe Treiz