Condamnare a comunismului ca regim criminal trebuia urmata de gesturi reparatorii: anularea pedepselor cu moartea, repunerea în drepturi a foştilor deţinuţi politici, restituirea cetăţeniei române celor cărora le-a fost luată în mod abuziv şi judecarea celor ce s-au făcut vinovaţi de abuzuri. Constatăm că statul comunist este încă la post, utilizând moartea ca modalitate de a-şi acoperi abuzurile. Pe 1 noiembrie 2013, în România, stat membru al Uniunii Europene de peste un cincinal, o sentinţă de condamnare la moarte emisă de justiţia comunistă este menţinută de către o alta a justiţiei postcomuniste. S-a întâmplat în cazul lui Constantin Răuţă, un fost angajat al fostei Direcţii de Informaţii Externe, care în anul 1974 a cerut azil politic în SUA şi pe care justiţia comunistă de atunci l-a condamnat la moarte. Faptul că omul a trăit în SAU l-a scutit de executarea pedepsei. După cum era şi firesc, căderea regimului comunist trebuia să însemne şi anularea pedepselor pe care justiţia română le-a dat pentru delicte politice. Mai mult, dacă mai era de executat vreo pedeapsă a vreunui „trădător de neam şi de ţară”, aceea nu mai putea fi moartea. Nu s-a întâmplat aşa. Am mai spus-o şi cu alte ocazii că simpla condamnare a comunismului ca regim criminal a fost un act necesar, dar nu şi suficient. El trebuia să deschidă calea unor gesturi reparatorii: anularea pedepselor cu moartea, repunerea în drepturi a foştilor deţinuţi politici, restituirea cetăţeniei române celor cărora le-a fost luată în mod abuziv, aşa cum este în cazul lui Paul Goma, şi judecarea celor ce s-au făcut vinovaţi de abuzuri în regimul comunist. Nimic din ceea ce era normal să se întâmple nu s-a petrecut. Pentru a n-a oară, constatăm că statul comunist este încă la post, utilizând moartea ca modalitate de a-şi acoperi abuzurile, până când se va aşterne peste acestea o linişte de mormânt. Şi acest lucr