Excesul de comunicare a ucis comunicarea. Prin reţele de socializare precum Facebook sau Twitter transmitem imagini, sunete, cuvinte, dar nu şi ceea ce ne face umani: afecţiune. Găsirea unui partener de viaţă a devenit o sarcină dificilă, pe care unii întreprinzători şi-au asumat-o şi au transformat-o în afacere.
Paradoxul prieteniei pentru generaţia 2.0: să ai câteva mii de prieteni, dar să fii singur. Mii dintre cei care sunt denumiţi „friends“, pe Facebook, îţi urmăresc zilnic activitatea, dar seara, când deschizi uşa apartamentului achiziţionat în rate dintr-un complex rezidenţial, nu îţi spune nimeni „Bună seara“. Petreci zece ore pe zi într-un bloc de oţel şi sticlă şi, după o vreme, te întrebi dacă nu cumva vei deveni şi tu o fiinţă cu suflet de oţel şi sticlă.
Preţul vânării de inimi
Pentru celibatari, pentru doamnele şi domnişoarele care caută parteneri pentru relaţii serioase, pe termen lung există o soluţie: lipsa unei comunicări autentice a generat pe piaţă o nişă a serviciilor de matchmaking („peţit“). Termenul este importat, ca şi conceptul afacerii. Specialiştii în „heart hunting“ („vânătorii de inimi“) folosesc aceleaşi principii din aria resurselor umane („head hunting“).
Clienţii plătesc o taxă lunară, trimestrială sau anuală, care începe de la 250 de euro, dar poate ajunge la câteva mii de euro, în funcţiile de resursele implicate şi de serviciile premium oferite de agenţia de matchmaking. În schimbul acestei taxe, clienţii au acces la câteva profile compatibile cu cererile lor, li se garantează discreţie totală, dar şi servicii de consiliere, oferite de specialişti, şi coaching personal. Cu alte cuvinte, matchmakerii ies pe teren şi caută un potenţial iubit sau iubită, posibil viitor soţ sau soţie, pentru
clienţii lor.
De profesie sociolog, Oana Totora, personal matchmaker, a fondat agenţia de matchmaking „Umbre