Pe 2 noiembrie m-a sunat la telefon, din biroul comandantului vânătorilor de munte, din Miercurea Ciuc, generalul de brigadă (r.) Vasile Bârea, despre care un blogger local scria, pe bună dreptate, că este un exemplu viu, de curaj şi demnitate. Nu sunt cuvinte mari. Ci emblematice pentru toţi profesioniştii din arma vânătorilor de munte, a cărei zi este oficial sărbătorită, de compatrioţii lucizi, pe 3 noiembrie.

1. Pe camaradul Vasile Bârea l-am întâlnit prima oară la Brad, într-o împrejurare acum nostimă, dar atunci tensionată.

Din nefericire, pentru cei din unitate, am sosit la poarta subunităţii doar la câteva ore distanţă după ce un cercetaş abil, cu o identitate falsă, ad-hoc inventată, se prezentase drept ziarist militar, reuşind astfel să înşele vigilenţa unor subofiţeri neatenţi la detalii.

Motiv pentru care, imediat după ce mi-am declarat identitatea am fost luat în primire de ofiţeri cu cearcăne negre la ochi, de nesomn şi supărare, şi dus, mai precis escortat, până la comandant în birou.

Atunci l-am cunoscut pe Vasile Bârea, care, cu calităţile sale ar fi fost un excelent ataşat militar.

În imagine, generalul Vasile Bârea, unul dintre vânătorii de munte pentru care munţii Transilvaniei nu îi mută nimeni din loc.

Uşor intrigat de situaţie, dar calm şi surâzător, Vasile Bârea a lămurit lucrurile rapid, cu un simplu telefon.

Până când vocea de la celălalt capăt al firului, din Bucureşti, a confirmat că sunt exact ceea ce afirmasem, eram privit de doi camarazi cu clară... ostilitate.

După ce comandantul a râs şi a spus celorlalţi că nu sunt un al doilea cercetaş, pus pe minări mimate, atmosfera s-a destins instantaneu.

De atunci ne leagă o prietenie nealterată de trecerea timpului.

Şi Vasile Bârea este doar unul dintre cei pe care i-am cunoscut mistuiţi de pasiunea şi misiunea păstrării li