După cartea Cultură, democraţie, modernizare (Editura ICR, Bucureşti, 2012), publicată pentru a face cunoscute orientările instituţiei, tipăresc acum, în volumul Sincronizarea culturii române. Un proiect (Editura Tribuna, Cluj-napoca, 2013, 268 pagini), noile intervenţii pe care le-am făcut în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român. O fac din respect pentru cei care urmăresc activitatea acestei instituţii publice. De aceea, reiau câteva texte programatice din cartea amintită, la care adaug intervenţiile ulterioare.

O fac, de asemenea, pentru a risipi falsurile, zvonurile şi confuziile semănate de campaniile îndârjite de denigrare ce au venit dintr-o primitivă înţelegere a opiniei şi a politicii, care s-a instalat din păcate, în ultimul deceniu, în viaţa publică a României şi printre intelectuali. În viaţa publică, se minte mult, de la nivele înalte ale puterii, încât s-a subţiat speranţa că se mai poate stabili univoc adevărul, iar puţini mai fac efortul. Destui auto-proclamaţi intelectuali îşi construiesc cariera nu doar pe scrieri fără valoarea pe care o pretind (şi pentru care, ca inşi ce aparţin emfatic „dreptei", pretind să fie plătiţi din greu tocmai de către stat!), ci şi pe falsificări de informaţii. Aceştia se exprimă fără a citi ceva despre ceea ce vorbesc şi fără grija probei factuale. A trebuit să arăt, de pildă, că un auto-botezat prozator, care perora voios în cuvinte sunătoare, nu avea proprietatea cuvintelor şi cultura aferentă, că altul reclama statut de moralist, după ce-şi aşezase cariera pe un muşuroi de laşităţi, că altul mă admonesta că nu am luat în seamă ce vor cea de-a patra şi cea de-a şasea dintre apropiatele sale şi aşa mai departe.

Într-o administraţie naţională intri cu asigurări privind direcţia de acţiune coordonată a celor implicaţi. Eram la Jerusalim la data nominalizării la Externe şi, respectiv