Prahoveancă, fiică de profesor din Măneciu, Diana Barbu este ea însăşi profesoară, la Bucureşti. (Sau poate la Bacău?) Şi scrie versuri. A publicat cel puţin un volum, “Ziua de naştere”. Este tot ceea ce ştiu despre ea. Urmează tot ceea ce cred despre poezia ei.

Apărut

la Editura Bacoviana din Bucureşti, după ’89, nu se ştie exact când (anul nu este menţionat), dar cu foarte multă vreme în urmă (dacă ne luăm după preţ, doar 80 de lei, şi după ortografia cu î din i), volumul de versuri “Ziua de naştere” de Diana Barbu ne înfăţişează un poet pe deplin format în liniile de forţă ale personalităţii sale lirice. Diana Barbu este o poetă în toată puterea cuvântului: “Sărbătoare săracă şi tristă lumină,/ dragostea mea: o-ntâmplare străină./ Când mă rup în cuvinte şi uit că mai sânt,/ numai tu nu mă vezi

bulgăre de pământ.// Eu trăind te amân, eu murind te mai cer,/ carnaval pentru nori, catifea de mister./ Cu ce fel de magie şi cum să te chem? Tu în rugă începi şi sfârşeşti în blestem.// Braţele de-am întins se făcură aripe,/ neputând desluşi preafrumoase risipe./ Numai fum, amintiri inventate de vis, ca tărâmul mereu jinduit de proscris.” (“De dragoste”). Dincolo de orice dubiu, instinctul poetic al Dianei Barbu, talentul ei excepţional, ca să nu ne mai ferim de cuvinte, străluceşte atunci când trece cu brio proba verităţii, ca să zic aşa, a verităţii poetice, prin care înţeleg lipsa completă a clişeelor, a formulelor prestabilite, a pastişei: “Ce uşoară mă simt,/ parcă mi s-ar fi aşezat pe piept/ o bucată de pământ înierbat,/ pe care o poţi tăia cu un cuţit/ şi pune la loc iară./ Chiar aşa. Ascunzând o absenţă,/ sau o comoară.” (“Sentimente de primăvară. I. Extincţia”). De o originalitate nu neapărat frapantă, deloc ostentativă, provocatoare sau şocantă, dar temeinic conturată printr-o îndrăzneaţă prospeţime tematică şi un excelent echilibru dinamic a