Ce anume ne creează nouă, oamenilor, stres, nelinişte şi suferinţă? Care-i sursa nefericirii omeneşti, ce anume ne prinde sufletul şi mintea într-o menghină bolnăvicioasă, barbară şi aproape imposibil de controlat, de înţeles sau de corectat? Ei, bine, noi, tot noi suntem sursa stresului nostru. Copiii sunt – poate – cea mai mare, cea mai dezastruoasă sursă de nefericire pentru părinţii lor atunci când fac lucruri ce întrec posibilităţile de acceptare şi de înţelegere ale părinţilor. Părinţii – în alte cazuri – sunt sursă de suferinţă pentru copiii lor. Femeile trezesc uneori cele mai stranii nelinişti ale bărbaţilor, bărbaţii sunt – uneori – cauza suferinţei femeilor. Ne presăm unii pe alţii, ne constrângem reciproc, ne înlănţuim, ne răpim libertatea unii altora, ne irităm şi ne aducem cele mai bizare stări de nelinişte, inconştienţi fiind că în fiecare clipă putem avea altă alegere. Avem la îndemană alegerea bunătăţii, a blandeţii, a acceptării, a răbdării, a înţelepciunii, a bucuriei, a grijii afectuoase unii faţă de alţii, dar cel mai des alegem să le adecem suferinţă celor dragi, tocmai celor pe care-i iubim mai mult, pretinzând că ni se cuvine să primim totul de la ei, dar nu vedem cât de puţin le dăm noi.

Dacă am purta continuu în noi dorinţa de bine pentru celălalt, dacă am preţui sufletul şi fiinţa celui de lângă noi, am îngriji cu bucurie relaţia cu el şi ne-am purta cu fiecare alt om responsabil cu adevărat, precum ne purtăm cu florile gingaşe. Am inversa – în mod cert – preocuparea egocentrică pentru sine cu preocuparea pentru celălalt şi, în locul întrebării egoiste ” de ce el nu face cutare şi cutare pentru mine?” am găsi de cuviinţă să ne punem întrebarea ”ce pot face eu pentru celălalt”? Cum să fim noi cu ceilalţi, asta-i întrebarea binecuvântată a existenţei noastre? Cum îl pot face fericit pe cel de lângă de mine? Ce aş putea să fac, ce a