După cum au început lucrurile, dezbaterea despre gazele de şist se va tranşa tot în stradă.
Dependenţă energetică sau poluare – aceasta ar fi presupusa dilemă din contractul cu Chevron. Despre poluare am mai vorbit – dreptul de-a exploata poate fi cumpărat de la localnici, la preţ de piaţă, dublat eventual de asigurare şi consfinţit prin referendum. Dependenţa energetică este cu totul altă discuţie.
Strict pe cifre, România este una dintre cele mai puţin dependente energetic ţări din Europa. Doar 30-40% din gaze sunt importate. În realitate, lucrurile stau chiar mai bine. Pentru că deficitul respectiv nu echivalează automat cu o “dependenţă”. Iată motivele:
Principalii furnizori sunt Romgaz şi Petrom, cu 5-6 miliarde de metri cubi fiecare. Importurile de la Gazprom oscilează de la an la an, între 0 şi 5 miliarde de metri cubi. Prin urmare, sunt acoperite din import doar iernile grele sau alte conjuncturi în care consumul este peste normal.
Există patru mari categorii de consumatori, care îşi împart piaţa destul de echilibrat:
Cei casnici, care folosesc gazele în principal pentru încălzire. Teoretic, această categorie poate fi considerată dependentă, însă la un preţ al gazelor nesubvenţionat consumul ar scădea, probabil, spre jumătate.
Industria îngrăşămintelor chimice consumă până la 3 miliarde de metri cubi pe an iar combinatele sunt principali angajatori în oraşele pe unde funcţionează. În realitate, industria îngrăşămintelor este foarte vulnerabilă la preţul materiei prime (practic, îngrăşământul poate fi considerat o formă de împachetare a energiei) iar până acum a depins de un preţ mult sub piaţă. Totuşi, asta nu a împiedicat un securist să devină cel mai bogat român. Soluţia pe termen lung pentru aceste companii ar putea fi să intre în parteneriate strategice, de împărţire a profiturilor cu furnizorii – interni sau externi. @N
