În Timişoara medievală, educaţia copiilor se făcea în sânul familiei, dar mai ales cu ajutorul preoţilor ştiutori de carte, puţini fiind cei care ajungeau să studieze la renumite universităţi europene, aflate mai ales în spaţiul central-european. Pentru localnici, învăţământul se rezuma la cunoştinţe elementare de scris, citit şi socotit, necesare pentru activităţile pe care le desfăşurau, precum şi la cântare şi religie, dar documente care să se refere explicit la modul de însuşire a acestor cunoştinţe nu s-au păstrat. În timpul stăpânirii turceşti sunt menţionate şcoli musulmane a căror menire era aceea de a asigura atât o educaţie elementară, cât şi de a pregăti slujbaşi pentru administraţie, dar existau şi învăţători pentru populaţia creştină a cetăţii.

După ce oraşul a trecut sub stăpânirea austriecilor, Curtea vieneză a fost preocupată de educarea populaţiei şi a întemeiat încă din 1718 o şcoală catolică pentru copiii coloniştilor aduşi la Timişoara, care s-a extins treptat în cursul secolului al XVIII-lea. În 1725 s-a deschis o şcoală latină iezuită, gimnaziul piarist transferat de la Sântana în 1786 a funcţionat, cu mici întreruperi, până în 1948 şi existau, de asemenea, mai multe şcoli particulare. Acestea au fost cele mai reprezentative instituţii de învăţământ ale veacului respectiv, în care s-au format elitele celui următor.

Cum se împărțea educația

La liceul piarist au studiat elevi aparţinând tuturor confesiunilor şi etniilor, numărul elevilor români crescând treptat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acest liceu a devenit, în deceniile următoare, una din cele mai importante instituţii de învăţământ ale oraşului şi era vizitat de personalităţi de vază aflate în oraş. Între anii 1908-1912, ordinul piarist şi municipalitatea au construit o nouă şcoală şi biserică, care astăzi fac parte din patrimoniul arhitectural al oraşului. @