Vă anunţam, în urmă cu câteva luni, în plin conflict deschis pe tema Siriei, că la Geneva, prin convorbirrile Lavrov-Kerry, se semnala discret că marii jucători de şah ai lumii noastre demarează o partidă finală. Ea se va termina printr-un anume fel de reaşezare a lumii asemănătoare,ca pondere şi consecinţe, cu ceea ce s-a întâmplat la Yalta.

Din acel moment, cu foarte mare viteză, au început să se deruleze o serie de evenimente aparent fără nici un fel de legătură între ele, unele chiar antinomice, dar care, pe fond, se raportează, toate, la repoziţionarea rapidă şi aproape forţată a jucătorilor din cercul secund de putere pentru a se putea lega într-un fel anume de noua structurare bipolară de forţe. Primul şi cel mai urgent spaţiu pentru asemenea repoziţionări îl reprezintă, evident, Orientul Mijlociu, acolo unde, începând cu Siria dar extinzând raţionamentul la un spaţiu mult mai larg, acoperind aproape întreaga lume musulmană, cei doi mari protagonişti ai jocului multi-nivel au simţit nevoia urgentă de a pune ordine.

Decizia de principiu fiind luată, discursurile şi acţiunile privind Siria s-au schimbat peste noapte. Assad devine element important în rezolvarea conflictului în care perspectivele de succes ale forţelor insurgente se îndepărtează odată cu apariţia confirmăril preluării lor definitive de organizaţiile Al Qaeda. Adică exact teza susţinută de Rusia…

Dar, la fel de evident, Siria reprezenta doar un element de pe agenda de securitate din Orientul Apropiat, căci actorul principal, cel care generază toate spaimele sau/şi în jurul căruia se învârtesc toate interesele rămâne Iranul, eterna problemă a zonei, coridorul strategic care garantează controlul asupra unei regiuni imense şi foarte bogate, centrul de rezistenţă tradiţional al ofesivei organizaţiilor fundamentaliste şiite, ţara deţinătoare de program nuclear aproape de finalizare. @