L-am cunoscut pe Ion Raţiu, pe vremea când lucram la Cotidianul. Era un gentleman. Saluta întotdeauna primul şi avea un cuvânt amabil pentru mine, deşi era patronul ziarului, iar eu doar un jurnalist începător.

Ştiu că sunt alţii care i-au cunoscut alte feţe, mai puţin plăcute, dar eu pe asta i-o ştiu şi, de multe ori în ultimii treisprezece ani, m-am pomenit gândindu-mă că a fost, poate, mai bine că a murit înainte să vadă decăderea şi fărâmiţarea partidului pe care l-a iubit. (Şi care, în paranteză fie spus, se pregătea să-l dea afară din cauza articolelor critice din Cotidianul, dacă moartea nu ar fi luat-o înaintea colegilor de partid).

Aşa că dorinţa mea de a vedea PNŢCD revenind pe scena politică este, probabil, izvorâtă mai mult din considerente sentimentale şi nu pragmatice. Admit că ţărăniştii au guvernat cu nepricepere, cu greşeli care au modelat, şi nu în bine, economia României, că au dezamăgit grav speranţele investite în ei la alegerile din 1996. Dar, fie şi cu multe opinteli, au promovat legi necesare. Nu este acesta partidul cu cei mai corupţi politicieni, nu aici s-au adăpostit după Revoluţie rămăşiţele bine conservate ale sistemului comunist şi, în consecinţă, nu cred că PNŢCD merită să stea pe veci în culise. Nu când un partid fără structură, ideologie şi conţinut cum este PP-DD intră în Parlament fără să mişte un deget.

În context, înţeleg încăpăţânarea lui Aurelian Pavelescu de a nu accepta o fuziune prin care PNŢCD să dispară şi dorinţa sa de a încerca să revigoreze un partid care a scris istoria în România.

Misiunea noii conduceri a PNŢCD este dificilă. Trebuie să şteargă publicului gustul amar al certurilor permanente care au măcinat PNŢCD după ce, în 2000, nu a mai intrat în Parlament. De atunci, ţărăniştii neau demonstrat că se pot divide la infinit, în tabere şi grupuleţe, chiar şi când mizele nu sunt nici pe departe