Aşadar, la 26 iunie 1848 a fost dată în Ţara Românească, de către noul guvern provizoriu instalat, „Proclamaţiunea nr. 118”, privitoare la eliberarea ţiganilor (apud. „Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente”, vol. II, Bucureşti, 1902, documentul nr. 578), un act legislativ şi normativ complex care coagula, practic, toate aspectele (sociale, juridice, economice) privind noul statut al etniei din acel moment. În Proclamaţiune era stipulat faptul că „timpii de robie au trecut şi ţiganii astăzi sunt fraţii noştri” şi că „guvernul provizoriu, în puterea jurământului făcut pe Câmpul Libertăţii (Câmpul Filaret) îi declară liberi prin voinţa poporului român”. Cu toate aceste înălţătoare, înflăcărate şi convingătoare cuvinte, ţiganii nu au fost eliberaţi imediat. Pentru a se evita debandada şi escaladarea fenomenelor antisociale, s-a hotărât ca pentru o perioadă de cel puţin o lună, ţiganii să rămână la foştii proprietari şi la vechile lor îndeletniciri („să urmeze toţi ţiganii a sluji tot pe la casele stăpânilor lor”), iar proprietarii care nu renunţau la despăgubire urmau să primească „bilete de despăgubire”, iar ţiganii robi, „cărţi de slobozenie” sau „bileturi de desrobire”, un fel de acte de identitate, în care erau trecute data emiterii, numele şi vârsta fostului rob, numele fostului proprietar; făcându-se şi menţiunea expresă că posesorul „se liberează potrivit principielor Constituţiei ţărei, şi intră de acum înainte în clasa locuitorilor liberi ai Ţărei Româneşti”. În aceleaşi „Acte şi documente” pomenite mai sus, privind anul 1848 în Principatele Române, se făcea precizarea că această perioadă de acomodare era necesară nu numai ţiganilor desrobiţi (pentru „a-şi căuta din vreme slujbă cu simbrie, ca să nu rămâie toţi deodată pe drumuri şi fără pâne”), ci şi foştilor lor proprietari („cerând şi dreptatea să nu rămâie şi stăpânii lor deodată fără slug