Secolul al nouăsprezecelea, romantic şi romanţios, a făcut din călătorii o cale de salvare. Mânate de o nelinişte existenţială, trăind spleen-ul ca pe o boală, sfâşiate de deznădejde, căutând uitarea după avatarurile unei dragoste imposibile (şi ce alt secol decât acesta excelează în dezamăgirile amoroase?), personajele acelei epoci cutreierau neostoit planeta.

Unde sunt lungile drumuri cu poştalionul, tovarăşii de călătorie pe care soarta, întâmplarea provocată, ni-i aşeza în preajmă, doamnele cu voaletă, domnii cu lanţuri de aur la vestă, orfanii trimişi, ca în romanele englezeşti, la capătul pământului, hanurile unde se schimbau caii, pădurile ca sălaşe de tâlhari, ploile unor toamne care nu se mai sfârşeau? Unde sunt gările din totdeauna, aburii primelor locomotive, compartimentele cu geamurile pătate de funingine, despărţirile din faţa treptelor de metal, valizele-burduf, felinarele roşii, pierzându-se în întuneric, ale ultimului vagon? Unde sunt pacheboturile luxoase, cufundate în ceaţa cheiurilor, cu hublourile luminate halucinant, oamenii ca nişte umbre, unde e mugetul strident al sirenelor dând tristul semnal de plecare, unde sunt batistele fluturânde, îmbrăţişările disperate, contemplarea, zile în şir, cu sufletul pustiu, a valurilor furioase? Unde-i Titanicul?

Locul lor a fost luat de aeroporturi şi de şosele. În marile aerogări ale lumii, printre bagaje exotice sau uluitoare, o omenire bezmetică şi pestriţă asediază terminalele, se înghesuie în pântecele avioanelor cu febra călătorilor dintâi. Pe marile autostrăzi, gonind spre destinaţii veşnic incerte, automobilele despică aerul argintiu cu aroganţa vitezei.

Doar plecările sunt aceleaşi, despărţirile pentru o vreme sau pentru totdeauna, sărutările nostalgice sau pline de speranţă, mâinile strânse cu fiorul eternului adio.

“Partir, c’est mourir un peu,

C’est mourir à ce qu’on