Criticul de teatru Mircea Morariu face un bilanţ al Festivalului Naţional de Teatru, care se încheie duminică, după un maraton de zece zile ( 25 octombrie- 3 noiembrie).

S-a încheiat, gata, a trecut şi a XXIII a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Una care mi-a dat sentimentul unei nedorite întoarceri în timp. Nu atât în zilele desfăşurării sale propriu-zise, cât mai degrabă în săptămânile scurse în aşteptarea ei.

Căci numai prin anii ’90, mai exact în intervalul 1994- 1998, atunci când la putere au fost atât partide de stânga (FDSN sau cum s-o fi numit pe atunci PSD-ul de azi) cât şi amestecuri indistincte de genul CDR plus PD plus UDMR, s-a mai întâmplat să fie aşa de acut pusă sub semnul întrebării existenţa, desfăşurarea însăşi a Festivalului. Ceea ce numai motiv de optimism, cu atât de bucurie nu e.

Din cauza nepriceperii patentate, ruşinoase a ministrului Culturii, onctuosul domn Daniel Constantin Barbu, în ale managementului în domeniu, însî preocupat mai degrabă cu bătutul câmpilor pe felurite teme, cea predilectă fiind lupta anti-Băsescu la televiziunile aservite puterii useliste, finanţarea Festivalului a devenit certitudine doar cu trei săptămâni înainte de primul gong. O finanţare subţire şi fragilă, simptomatică pentru scăzutul interes al politicienilor de azi pentru teatru, pentru cultură în general. În această situaţie, priceputa echipă de la UNITER a trebuit să se dea de trei ori peste cap, să facă din noapte zi, să încheie rapid contracte care, altminteri şi altunde, adică în vremuri normale şi într-o ţară normală, cu guvernanţi normali, nu cu ambuscaţi ce promit multe şi nu fac în realitate mai nimic, se încheie din vreme.

Cum se ştia încă din ianuarie că bugetul ediţiei din acest an va fi mult diminuat, nici nu putea să fie vorba despre invitarea vreunei trupe din străinătate. Aşa că Festi