Citesc, de câteva zile, tot mai multe ştiri despre minori cu probleme grave de comportament. Despre copii penali, scăpaţi de sub control. Despre minori violenţi, drogaţi, alcoolici, care comit fapte de o gravitate extremă. Despre minori criminali. Chiar acum, rulează pe un TV o informaţie despre doi copii, de 10 şi 14 ani, internaţi în comă alcoolică.

Te cutremură conştientizarea acestui semnal social. Pricepi, aproape violent, că eşti parte a unei societăţi alienate, destructurate, lovită în fibra ei cea mai sensibilă.

Cauza este evidentă: mediul septic – moral, social, psihic – în care s-au dezvoltat, dacă se poate spune asta, aceşti copii. În cele mai multe cazuri, Famila şi Şcoala au devenit noţiuni abstracte, fără voinţă, fără putere educaţională.

Cele două instituţii, populate cu personaje prea împovărate de propriile nevroze, nu-şi mai permit luxul de a cheltui timp pe “cauze pierdute”. Între adulţi şi copiii lor s-au căscat o uitare enormă, un abuz de egoism, lehamitea de a avea răbdare. Părintele are el prea multele sale neîmpliniri şi eşecuri; educatorul, obsesia ratării, violenţa reacţiei împotriva tupeului de elev, lipsa personalităţii.

La rândul ei, Biserica nu poate vindeca sufletul unor astfel de copii, câtă vreme n-a fost în stare să le arate lumina, părinţilor lor. De fapt, Biserica nu mai poate face nimic pentru ceilalţi, câtă vreme nu a fost în stare să facă, pentru ea, câţiva paşi necesari.

De Politic, nici n-ar mai avea rost să vorbim. Decât, poate, în calitatea sa de dezorganizator social; de cotropitor moral, prăvălit în conştiinţa poporului pe care îl conduce; de deformator de caractere; de violator, prin siluirea şi umilirea părinţilor şi a educatorilor, al sufletelor acestor copii.

Şi ce aflăm noi, adulţii, obosiţi de propriile neîmpliniri?! Că mulţi copii penali, condamnaţi de neputinţele noastre la