Dacă-ţi place proza satirică, trebuie să-l citeşti pe Daneliuc. Şi dacă nu-ţi place politicianul român, dar nu-ţi găseşti cuvintele ca să-ţi exprimi paraponul, e obligatoriu să iei la citit, pe îndelete, micul lui roman, Ca un grătar de mici*.

Nu-i mare scofală să ai o părere proastă despre politicieni; mai greu e să-i faci din vorbe, fără să cazi în vulgaritate şi mai ales fără să repeţi ceea ce au spus alţii înaintea ta despre ei. Sau ce-şi spun ei înde ei, cînd se tăvălesc în rahat, mai şi consumînd din această ecologică muniţie. Spre deosebire însă de alţii care spun că poporul e angelic şi se miră de unde ne-am pricopsit cu gioarsele care fac politică, Daneliuc n-are o părere mai bună nici despre alegătorul român, care – după părerea lui, greu de contrazis – ar face la fel ca aleşii naţiei, dacă ar avea puterea lor.

Cum să zică el asta pe scurt şi convingător. Îşi imaginează că marii noştri oameni de stat au fiecare cîte o sosie, care le ţine locul cînd n-au chef să apară în public sau la vreo semnare de documente oficiale. Sîntem pe vremea ultimului guvern Boc, înainte să se rupă căruţa. Într-o pădure de lîngă Bucureşti există o vilă ţinută la secret, în care convieţuiesc agitat, sosia preşedintelui, Tatelu, cele două sosii ale premierului, copiile doamnelor celor doi, înlocuitoarea unei ministrese blonde, care arată mai bine decît originalul şi sepepiştii care-i ţin acolo. Toţi au renunţat la vieţile lor anterioare pentru gloria de a-i înlocui pe primii oameni ai ţării. Sosia premierului ţine un jurnal în care-i face cum îi vine în pix şi cu ce mai scrie el cînd i se ia pixul, atît pe înlocuitori, cît şi pe cei cărora le ţin locul.

Daneliuc are o ureche genială – prinde limbajul mahalalei triumfătoare, cu toate nuanţele lui, în funcţie de nivelul la care au ajuns cei care-l folosesc. Semidoct şi cu pretenţii de mîrlani care şi-au văz