Sunt pline canalele de tip Discovery cu emisiuni despre mașini. Mașini vechi, fabrici de mașini, restaurări de mașini, vânzări și cumpărări de mașini, dezmembrări de mașini, tunning și câte și mai câte. Unele au haz, altele îți arată lucruri utile, unele sunt acolo pur și simplu pentru că e loc și pentru că trebuie să existe și emisiuni proaste pe care să le citeze cei care declară ritos că ei nu se mai uită decât la Discovery, în timp ce cască toți ochii la certurile din familiile țigănești.
Richard Rawlings și Aaron Kaufman au o afacere numită Gas Monkey. În mare, asemeni multor altora, cumpără mașini vechi, unele aflate în stadii avansate de degradare, pe bani puțini și le transformă în jucării costisitoare pentru texani cu bani. Căci ăsta este unul dintre lucrurile care diferențiază Fast’n’Loud de alte emisiuni de profil: băieții au atelierul în Dallas, nu în California sau în Las Vegas.
Ceea ce face, totuși, emisiunea să fie în linie cu toate celelalte este rețeta, de la care producătorii americani nu se abat: multe mașini înghesuite într-un spațiu de emisie mic, astfel încât nu te uiți la niște emisiuni despre mașini, de fapt, ci la niște emisiuni despre cum fac unii bani, de cele mai multe ori foarte mulți bani, cu efort minim.
Totuși, în Fast’n’Loud există un moment în care speri că au reușit să și-o ia peste bot. Întinzându-se mai mult decât le era plapuma, băieții intră într-o combinație și cumpără un Ferrari F40 din 1991, care fusese făcut zob de fostul proprietar. Nu-și propun decât să-l restaureze și să-l vândă în profit. Chestia, însă, se dezvoltă mult peste puterile lor, iar multe lucrări trebuie externalizate unora care chiar se pricep la mașini de precizie. Iar la ăia manopera costă mult peste 100 de dolari ora. Ca să nu mai vorbim de piesele de schimb. Un parbriz, pe care reușesc să-l spargă după ce de-abia îl montaseră, nu c
