Vasile Proca: Dragă Ioan Es. Pop, cum ai ajuns la poezie?

Ioan Es. Pop: La cinci ani şi jumătate voiam să scriu şi nu ştiam scrie. Am suferit doi ani de zile extraordinar de tare pentru faptul că nu am putut scrie, deoarece nu ştiam literele. Ulterior, însă, n-am mai vrut să scriu, pentru că am început să învăţ aceste litere, dar nu îmi spuneau nimic. Eu credeam că odată cu literele vin şi înţelesurile, vine şi ceea ce visam eu să scriu la cinci ani şi jumătate. A trecut o bună bucată de vreme, cam până prin clasa a VII-a, a VIIIa, când, după mari lupte cu limba română, pe parcursul cărora am rămas şi repetent din cauza aceleiaşi limbi, în clasa a VIII-a m-am pomenit visând să scriu proză. Asta după nişte lecturi extraordinar de intense şi de îndelungi. A trecut desigur şi clasa a VIII-a, şi clasa a IX-a. Ajungând în clasa a X-a, îmi aduc aminte cum comiteam încercări de proză poliţistă şi de roman rebrenian. Asta s-a întâmplat până în jurul vârstei de 16 ani, când am descoperit că proza nu este un lucru foarte îndepărtat de poezie şi că nu e imposibil să aduci în poezie ceva din narativitatea prozei. S-a întâmplat ca, intens magnetizat de Eminescu, apoi de Lucian Blaga şi ulterior de Nichita Stănescu – asta între 16 şi 20 de ani –, să încep să scriu mai degrabă imitând. Am imitat cu fervoare, crezând că scriu propriile mele poeme, dar aceasta a fost o treaptă necesară. 4-7 ani mai târziu, m-am trezit că scriu ceea ce pot numi poezia mea originală. Acela a fost începutul. Nu pot spune însă, din punct de vedere metafizic, care a fost rostul acestor căutări. Am realizat doar, la un moment dat, că nu sunt în stare de altceva decât de a încerca o cale nepământeană de a mă salva. Nu sufleteşte. A mă salva trupeşte. Altminteri, eram prin construcţie, prin constituţie, un ins care în Sparta ar fi fost aruncat de pe stânci.

Cine îţi citeşte po