Sunt şi poeţi, nu numai oameni (oricît de pu- ţini şi de un fel şi de altul), mai puţin stresaţi de una-alta. Numai că poeţii, fiind cam toţi un pic masochiş ti, dacă nu-i stresează nimeni, se autostresează de bună voie.

La tinerele poete, de regulă aceasta devine din exces de sensibilitate. Exces în două feluri: fie prea multă – şi atunci e normal să fie imediat rănită, căci e greu de administrat –, fie prea intensă – şi atunci e şi mai normal să fie dureroasă din cauză de intensitate perceptivă. Cazul din urmă e cazul multora dintre ele; e şi cazul Tatianei Nona Ciofu în Fiara de hîrtie (Editura Vinea, Bucureşti, 2012). Era, în parte, şi cel al Silviei T., la care fragilităţile făceau oximoron imediat cu brutalităţile. Şi la Tatiana fac, nu atît ca figură retorică (nici nu e prea căutată, iar cînd apare are justificări de spontaneitate), cît ca figură existenţială. Tatiana e, fireşte, sensibilă pe fond şi gingaşă în aparenţe („tălpile mele – picături de ploaie”) şi tocmai de aceea, ca să echilibreze excesul de fragilitate, face răutăţi inefabile: „De-a lungul zidului/ smulgeam din pletele iederei/ s-o ascult cum scînceşte./ Rupeam bucăţi din scoarţa copacilor/ să-i văd pe dinăuntru” etc. (Ecologiştii n-au de ce se alerta; nu face Tatiana aşa ceva). Iedera astfel torturată e, fireşte, chiar Tatiana, care are porniri tandre, dar cu un fel de tandreţe fatală ce duce direct la chin şi moarte: „Sunt în locul unde/ tac/ întotdeauna/ copiii./ Adun răsuflările şi-i înfăşor în pielea mea,/ le murmur, cu ochii închişi,/ cîntecul de leagăn/ să adoarmă în braţele înţepenite/ de unde alunecă/ în gurile cleştilor.// Smulsă din mine,/ mă arunc/ în golul rămas/ şi tac.” Se-nţelege că nu tandreţea Tatianei e de vină pentru aşa scenariu crunt, ci soarta noastră de oropsiţi, de victime sigure – nu pur şi simplu aruncate în lume, ci aruncate direct în suferinţă, pe coşul