Mircea Eliade, Imagini şi simboluri.
Eseu despre simbolismul magico-religios, prefaţă de Georges Dumézil,
trad. din franceză de Alexandra Beldescu,
Edit. Humanitas, 2013, 212 pag.
La Eliade viciul cantităţii îşi găseşte remediul în limpezimea distincţ iilor, predilecţia pentru detalii savante fiind îmblînzită de o viziune clară. De aceea, pe cît de monstruos e în erudiţie, pe atît de atent e să nu se lase înghiţit de ea.
La mijloc e un imbold de a compensa luxurianţa unor detalii de un exotism cras cu o dorinţă de acurateţe ce-l împinge spre ordonarea luxurianţei după criterii precise. Impresia pe care o lasă e cea a unui spirit la care puzderia cunoştinţelor ascultă de o rigoare de tip speculativ. Înainte de a fi savant, Eliade e filosof înzestrat cu intuiţii religioase, de aceea în volumele lui speculaţia precede aşezarea informaţiilor. Cauza nu stă în pedanteria unui intelectual pentru care mania fişelor e act cotidian, ci în profunzimea unei minţi care gîndeşte în scheme abstracte. Tocmai de aceea Eliade nu are aerul învăţatului steril care face galimatie ca scop în sine.
Volumul Imagini şi simboluri, publicat la Gallimard, în 1952, e un exemplu de cum poate un exeget cu fler să se descurce într-o stufoşenie de teme extravagante, a căror raritate descurajează orice clasificare. Deşi scrise ca studii monografice de sine stătătoare, părţile cărţii au fost strînse în 1952 sub convenţia unei teme comune: „mituri şi simboluri“. Mai mult, pledoaria pe care autorul o face în favoarea miturilor atrage mai mult decît conţinutul miturilor, semn că faconda eseistului o ia înaintea cercetătorului cu virtuţi analitice. Din acest motiv, că te preocupă sau nu simbolistica „centrului“, a „scării“, a „nodurilor“, a „legăturilor“ sau a „cochiliilor“ – principalele teme atinse în volum –, nu poţi rămîne surd la apologia pe c
