Înscenând „Plugarul şi moartea” în superba sală Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, regizorul Mihai Măniuţiu se dovedeşte de două ori consecvent cu sine însuşi. Cu preocupările lui teatrale, literare, filosofice, dar şi cu cele motivate de necesarul proces de reînnoire estetică, de continuă căutare în planul expresiei.

Când aduc în discuţie dubla consecvenţă a artistului am, desigur, în primul rând în vedere constanţa cu care apare în spectacolele sale ceea ce Camil Petrescu numea răscolirea problematică. Profund reflexive, spectacolele lui Măniuţiu vizează explorarea unor teme fundamentale precum viaţa, moartea, existenţa, condiţiile, contradicţiile, limitările în intervalul cărora se consumă acestea, infinitatea lumii şi finitudinea individului, raporturile acestuia cu puterea divină dar şi cu puterea politică, cu propria-i putere şi cu propria-i neputinţă, determinările între care se consumă ori se zbat fiinţa şi fiinţarea, confruntarea dintre om şi încercările fundamentale ce îi sunt hărăzite de-a lungul trecerii lui pe Pământ.

Trebuie să recunoaştem că un text precum Plugarul şi moartea, cunoscut, poate, unora sub titlul Plugarul din Boemia ( a fost tradus în româneşte de Marin Tarangul şi de Emmerich Schaffer şi poate fi audiat pe un audiobook în lectura lui Andrei Pleşu), text datorat unui scriitor despre care ştim, în realitate, foarte puţine lucruri (mai apare atestat sub numele de Johannes von Saaz, iar anul naşterii ca şi cel al morţii îi sunt doar aproximate, oscilând între limitele intervalului 1350-1415) îi este cum nu se poate mai convenabil regizorului. Convenabil, în sensul de afin, nicidecum în acela de confortabil, de nesolicitant. E uşor de rezumat, subiectul, tema îi sunt lesne de surprins – e vorba despre un dialog acuzator, vindicativ, între un om ce tocmai şi-a pierdut soţia şi Moarte, vinovată de respectiva pierdere, dar