Străbunica mea a murit la 91 de ani. A trecut prin două războaie mondiale şi o Revoluţie. A trăit în trei dictaturi şi două democraţii. În serile în care nu citea din cartea ei veche de rugăciuni şi nu cădea frântă de oboseală, îmi povestea despre lume şi viaţă. De fiecare dată încheia, făcându-şi cruce: „niciodată oamenii n-au dus-o mai bine decât acum”. Apoi ofta prelung: „dar niciodată n-au fost mai nefericiţi”.

Au trecut mulţi ani până să înţeleg cum puteau fi fericiţi ei, oamenii de atunci, când bărbaţii mureau pe front, femeile fugeau cu vitele pe dealuri din calea ruşilor şi abia aveau o bucată de mălai să pună pe masă, iar copiii nu mâncau niciodată o bomboană iar, în loc relaxare, mergeau pe câmp sau la moară, iar noi, cei de azi, care facem risipă de pâine, de timp, de bani şi de relaxare, suntem nefericiţi. Şi ea, ca şi toţi din generaţia ei, îşi doreau să apuce măcar o zi de libertate. A apucat 15 ani. Şi a murit fără să înţeleagă de ce un om liber îşi pune singur „chingi”, după ce au murit atâţia ca să-i câştige libertatea. Aşa e. Cu toată criza economică şi toate problemele financiare, niciodată oamenii n-au dus-o mai bine ca astăzi. Niciodată n-au avut mai multe condiţii materiale, mai multe drepturi, libertăţi şi posibilităţi. Şi niciodată n-au avut mai multe traume şi mai puţină libertate.

Niciodată n-au fost mai dezaxaţi, mai alienaţi, mai robotizaţi, mai pierduţi.

Pentru că nouă, spre deosebire de generaţia „fericiţilor”, ne lipseşte esenţialul.

Capacitatea de a înţelege că nu există formule matematice pentru orice, că nu toate pot fi înscrise în bilanţuri şi că, niciodată, masa la un restaurant, haina sau maşina scumpă n-o să-şi dea puterea de a merge mai departe.

Se spune că oamenii valorează atât cât valorează idealul lor. Idealurile generaţiei de astăzi devin zob după un accident, dau falime