Dumitru Popescu, Artemis sau despre uzurparea sentimentului, Bucureşti,

Editura RAO, 2013, 514 pag.

Pe cât de adevărat e că, înainte de 1989, Dumitru Popescu s-a ilustrat ca un interesant autor de romane politice, pe atât de eronată se dovedeşte o astfel de etichetă în cazul recentului Artemis sau uzurparea sentimentului. Fără a-şi fi pierdut morbul reflecţiei ideologice (însă nemaipracticând- o „la vârf”, ca înainte), Dumitru Popescu scrie, de fapt, o întreagă şaradă având ca pretext (dar numai ca pretext) culisele jocurilor de putere. O simplă paralelă cu Gorila (dau un exemplu standard) ne poate lămuri. Şi într-o parte şi în cealaltă avem un personaj, literat, atras în maelstromul gazetăriei politice.

Numai că dacă la Rebreanu subiectul are evoluţie epică (Pahonţu urcând toate treptele ierarhice şi prăbuşindu- se, reparator, la final), aici, în Artemis…, tentaţia arivismului social lasă locul unei melancolii mai degrabă lirice. Protagonistul (care dă şi numele romanului) e un tânăr poet de azi (adică de la finele anilor 2000) pe care succesul de critică îl aduce în vizorul unui important lider al opoziţiei. Creativitatea lui merită exploatată electoral. Ar putea gândi nu numai sloganuri de efect, dar şi strategii de campanie ingenioase. Drept urmare, Mircea Veşminţeanu (aşa îl cheamă pe politician) îl curtează prin interpuşi şi încearcă să-l coopteze în echipa lui. Suntem, deja, în plină ficţiune speculativă.

Două sunt, însă, intuiţiile prin care Dumitru Popescu îşi salvează romanul de capcana neverosimilului grosier.

Întâi, el nu concepe politicul ca pe un raport de forţe, ci ca pe o proliferare de tactici discursive. E semnificativ, în prelungirea acestei idei, episodul confruntării finale dintre Veşminţeanu şi contracandidatul său. Nicăieri, aceştia doi nu sunt puşi faţă în faţă, în arenă. Tot ce ni se prezintă e un r