S-ar putea să fi remarcat deja faptul că sîmbătă spre duminică am avut o noapte ceva mai lungă. Dacă nu, probabil că, în sfîrșit, ați ajuns luni la timp la lucru.

Din problemele provocate de ora adăugată în ultima duminică din octombrie scăpăm, în genere, nevătămați. Mai rău e primăvara, cînd ceasurile se dau înainte și, dacă nu ești pe fază, ajungi cu o oră mai tîrziu la lucru, în plus față de ora obișnuită de întîrziere.

Dar de ce ne-am legat la cap cu faza asta? La ce bun să dăm ceasurile înainte, dacă oricum le dăm înapoi șapte luni mai tîrziu?

Totul a plecat de la Benjamin Franklin, singurul nepreședinte de pe bancnotele americanilor. De fapt, el nu a venit cu ideea de a da ceasurile înainte/înapoi, ci, pur și simplu, spunea că ar fi cazul să ne trezim vara mai devreme, odată cu soarele, ca să facem economie la lumînări. Bine, el se referea la locuitorii marilor orașe (în particular, era vorba de parizieni). Fermierii nu aveau problema asta cu orele de lumină pierdute vara. Ei lucrează și azi pe zi-lumină: vara mai mult, că au ce face, iarna mai puțin, că din contra. Deci faptul că zilele sînt lungi vara și scurte iarna nu-i deranjează.

Cu totul altfel stă treaba pentru orășeni și oamenii cu program fix, 9-17. Dacă am păstra orele de iarnă și vara, la solstițiu soarele ar răsări pe la 3,30 și ar apune pe la 8 seara. Cam incomod, nu? Vă dați seama cîtă lumină naturală am pierde dis-de-dimineață și cîtă electricitate am consuma seara (și nu la statul pe Internet mă refer!)?

Cam asta a fost și ideea din spatele orei de vară. Deși, ca o curiozitate, a fost inventată în forma modernă de un pasionat de golf supărat că apusul îi întrerupea jocul și a fost implementată prima dată de către nemți și austro-ungari (unguri? maghiari?) în primul război mondial, ca să facă economii la cărbune. După război mulți viteji au renunțat la idee. Ș