Ioana Ieronim, Când strugurii se prefac în vin,

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 72 pag.

Poeta şi traducătoarea Ioana Ieronim a debutat cu volumul de versuri Vară timpurie (Cartea Românească, 1979), aparţinând – dacă luăm în calcul anul debutului – grupării optzeciste. Cu toate acestea, factura poemelor sale este cu totul diferită: texte neomoderniste, preocupate de limbaj şi de raportul dintre limbaj-trup-„fiinţă”. Lucrul acesta este evident în volumul din 2013, Când strugurii se prefac în vin (publicat la aceeaşi editură, Cartea Românească), al cărui ultim poem, Aproape, sună în felul următor: „frunte la frunte/ ochii închişi// atât de aproape încât/ fiinţa ni se aşază desăvârşit/ ca faldurii de mătase/ de lână// în cădere liberă/ trupul nostru/ care ştie atât de mult/ şi atât de mult ştie să uite”. Poemul este un mod de existenţă („poeme ca pâinea”, scrie Ioana Ieronim), iar cuvântul, la rândul său, este „vehiculul” esenţial, care „îmblânzeşte” „bestia”, „tăcerea” ori „golul”: „Poeme ca pâinea, spui/ pâine cum zici acasă/ pâinea departe de casă/ pâinea împărtăşaniei/ a supravieţuirii// pâinea de îmblânzit bestia/ tăcerea// poeme/ de traversat golul” (Poeme ca pâinea). Un alt text (Doar cuvintele dau lumină) poartă un titlu desprins din mottoul semnat de Tristan Tzara, „În întuneric, doar cuvintele dau lumină”.

Cuvântul poate fi înţeles, la Ioana Ieronim, şi în sens biblic, întemeietor – există, de altfel, în poemele sale, o infuzie de motive biblice, dar şi mitologice (precum motivul „firului Ariadnei”, din a doua secţiune – omonimă – a cărţii). Pe filieră întrucâtva argheziană, cuvintele („sămânţa neamului nostru durabil”), cu întreaga lor istorie transpersonală, sunt întemeietoare şi în planul poeziei, mijlocind, în cele din urmă, şi relaţia personală, de iubire, între „eu” şi „tu”: „aceste cuvinte au fost încălzite între p