„Renaştem pentru România ta” a fost promisiunea sub semnul căreia s-a desfăşurat Congresul Extraordinar al P.N.Ţ.C.D. care a avut loc cu câteva zile în urmă, în preajma Halloween-ului. Mesajul ei rămâne însă ambiguu, şi nu doar dintr-un singur motiv. Întâi că renaşterea se produce, din câte am citit, după deces.
Eu nu am aflat că P.N.Ţ.C.D. ar fi decedat vreodată. Este adevărat că, după succesul guvernării Convenţiei Naţionale, în 2000, la sfârşitul legislaturii, de pe culmi partidul a căzut înafara vieţii parlamentare. Dar, din câte ştiu, el s-a divizat, s-a multiplicat, s-a agitat, s-a reorganizat şi, în cele din urmă, s-a salvat de la dispariţie.
Mai recent, şi P.D.L. a repetat, oarecum, această experienţă, căzând în derizoriu, chiar dacă nu şi în afara Parlamentului. Adevăratul record irepetabil al P.N.Ţ.C.D. la vremea respectivă a fost, cu adevărat, mirabil, dar trebuie căutat altundeva. În două cuvinte, aş spune că nici un alt partid din istoria postcomunistă a României nu a fost abandonat de şeful lui tocmai într-o perioadă de strădanii de reconstrucţie şi că nici un alt şef de partid nu şi-a anunţat plecarea de la cârma propriei formaţiuni prin… fax, fără ca măcar să apară în mijlocul comilitonilor. Că P.N.Ţ.C.D. a ajuns însă la acest trist record nu este însă, propriu-zis, vina lui.
„Meritul” îi aparţine exclusiv şi integral liderului în cauză. Această culme a – cum să îi spun eufemistic – „timidităţii” politice face cu atât mai stimabil efortul prin care activiştii consecvenţi din interiorul partidului s-au străduit, în următorul deceniu şi ceva, să reconstruiască, încăpăţânat, loialităţile din interiorul formaţiunii, lucru cu atât mai dificil de făcut cu cât reprezentativitatea sa politică în sistemul activ de forţe şi de tendinţe a scăzut brutal şi dramatic, nemaipermiţând prea multe speranţe cu privire la răsplăţile demne de râvnit î
