Poet al sentimentului metafizic (Şamanul Albastru, Ochiul alb al reginei , Iisus cu o mie de braţe, Portret de femeie şi Dansul cu moartea), Varujan Vosganian este şi un prozator de mare succes, cu volumul de nuvele Statuia Comandorului şi, mai ales, cu romanul Cartea şoaptelor (2009), recompensat cu premii importante: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pe anul 2009, Premiul „Cartea anului 2009”, acordat de revista România literară etc. Poezia lui Varujan Vosganian se înscrie în sfera căutării simbolurilor fundamentale ale existenţei, circumscriind stări-limită (moartea, disperarea, confruntarea cu destinul, tentarea, în registru tragic, a limitelor umanului, toposul jertfei, cu toate ipostazele şi dimensiunile sale). O poezie semnificativă pentru acest registru tematic şi stilistic este Cuvântul care ucide, rememorare, în tonalitate de litanie obiectivată, a jertfelor din decembrie 1989: „îmi amintesc în douăzeci şi unu decembrie/ lumina era stranie, de început de lume,/ când cuvântul este chiar ceea ce este./ Când cuvântul moarte înseamnă chiar moartea,/ cuvântul glonte ucide iar cuvântul sânge/ este chiar sânge./ Gura nu mai rămâne decât un petic de ceară fierbinte./ Cuvintele ţâşnesc, de parcă pescarul/ îşi sfâşie năvodul, lăsînd peştii slobozi,/ de parcă pescarul de oameni desface plasele sale./ Cele fără trup, cele spuse, rotesc peste lume,/ se năpustesc către buze, spre pleoape şi piepturi,/ către orice poate face cu putinţă tăcerea./ Coboară un clopot, o temniţă, o ureche întoarsă/ care sileşte fiecare gând să se audă./ Cuvântul zvîcneşte prin tîmple, şuieră în nări,/ explodează în inimi. Nu poţi să te aperi,/ Cele întrupate îngenunchează în faţa celor fără trup./ Pe oricare îl arăţi vinovat pare a fi prea puţin;/ de jumătate de veac apasă prea multă vină pe umerii noştri./ Şi atunci îmi spun: cel mai mare ucigaş a fost cuvântul./ Ce greu e să lupţi îm