Îmi plac la nebunie veştile bune. Îmi place să le primesc, dar, mai cu seamă, să le dau. Îi invidiez pe medicii care le dau verdicte optimiste unor pacienţi aflaţi cu un picior în groapă întrucât cred că veştile bune legate de sănătate sunt mai bune decât oricare dintre veştile care circulă.
Am primit şi eu veşti bune la viaţa mea şi, judecând după reacţia celor din jur, cred că am şi dat, la rându-mi, câteva.
Intuiesc că prima veste bună al cărei emiţător am fost poate fi considerată cea legată de “absolvirea” clasei întâi. Ea a sunat simplu: “Mama, sâmbătă, la serbare, voi primi şi eu coroniţă”. Şi, deşi ochii mamei s-au umplut instantaneu de lacrimi, am fost sigură că vestea era bună chiar dacă, în sâmbăta cu pricina, jumătate din colegii mei au plecat acasă având coroniţe aşezate pe scăfârlii. Şi pentru că istoria se repetă, îmi amintesc că aceleaşi lacrimi le-a sădit în ochii părinţilor mei vestea că am intrat la facultate a treia pe listă (pe vremea aceea, la ASE, opt inşi se înghesuiau pe un singur loc). Părinţii mei au lăcrimat din nou de bucurie, deşi pierduseră un rămăşag: nu au crezut niciodată că voi deveni studentă fără nicio oră de meditaţii. Rar mi-a fost dat să văd oameni care să plângă de bucurie atunci când pierd un pariu!
...De departe, una dintre veştile bune care mi-au reuşit în viaţă a fost apelul pe care i l-am dat, din maternitate, lui Victor, târându-mă la telefonul public de la capătul holului la doar două ore după ce răcneam, ca scoasă din minţi, în sala de naşteri. “Ai un băiat!”, i-am şoptit cu ultimele puteri. Reacţia a fost nebănuită (refuzasem, sistematic, la ecograf, să aflu sexul copilului din pântece), mi s-a promis chiar o statuie. Care nu mi-a mai fost înălţată niciodată...
Mi s-a întâmplat să dau şi veşti triste pentru mine, dar care s-au dovedit a fi foarte bune pentru ceilalţi. Cu
