„A face”, în spaţiul limbii române, are un amplu perimetru semantic. Retorica obişnuită valorifică mai ales conotaţia pozitivă a termenului: „a face” e „a făptui”, a pune umărul, a ctitori, a realiza, a construi. Pe de altă parte, poţi să faci şi „nefăcute”, să te pre-faci că faci, să faci lucruri „contra-făcute”, „să faci praf” ceea ce există.
Poţi „face” curte unei femei, dar poţi şi să „faci” de petrecanie unui duşman. Poţi să „faci” glume, dar poţi şi să-ţi „faci” griji, sau să te „faci” de ruşine. Poţi, evident, să faci ce nu trebuie, de pildă să „faci” burtă, sau să „faci” din ţînţar armăsar. Poţi să-ţi faci bine treaba, adică să ai cultul lucrului „bine făcut”, sau să nu-ţi faci treaba, adică să fii ne-trebnic.
Cînd cineva ajunge să ocupe o înaltă funcţie administrativă, este mai mult decît legitim să te întrebi, la sfîrşitul mandatului, dar şi pe parcursul desfăşurării lui, ce a făcut insul cu pricina cu puterea care i-a fost încredinţată. În ce mă priveşte, s-a întîmplat ca, imediat după decembrie 1989, să pot „face” cîteva lucruri pe care le pot trece în bilanţul onorabil al episodului meu ministerial. Evident, nu totul a fost o reuşită, n-am fost scutit de greşeli, neîmpliniri, derapaje. Dar „am făcut”, de pildă, Muzeul Ţăranului Român, cu ajutorul nepreţuit al unor experţi de prima mînă: Horia Bernea şi Irina Nicolau. A fost un mod de a readuce clădirea de la şosea (Muzeu al PCR pentru cîteva decenii) la funcţia pentru care fusese construită înainte de război. Muzeul, gîndit riguros, dar fără crisparea anostă a etno-muzeografiei clasice, a fost lăudat de mari specialişti din străinătate (directorul de atunci al Muzeului Luvru, de pildă) şi, în 1996, a primit titlul de „Muzeu European al anului”. După moartea lui Horia Bernea, lucrurile au evoluat către banalizare. I-am cerut, amical, lui Dinu Giurescu să preia direcţia, dar prost sfătuit, fără
