Dan Stanca, Craii şi morţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 216 pag.

Ca puţini alţi romancieri autohtoni lansaţi după 1990 (printre ei – mai robustul, dar mai puţin prolificul Radu Aldulescu), Dan Stanca şi-a construit, cu tenacitate şi discreţie, ceea ce pe vremuri se numea o operă. Şi încă una cu o identitate pronunţată. De la debutul din 1992, a publicat peste douăzeci de cărţi, pierzîndu-şi pe drum criticii incapabili să ţină pasul.

Poate şi pentru că romanele sale sunt variaţiuni pe aceleaşi teme: discipol al lui René Guénon – via Vasile Lovinescu – şi al Tradiţiei ezoterice, dar influenţat literar de Eliade şi Bulgakov, Stanca scrie mereu, obsesiv, despre eşecul ascezei şi al iniţierii spirituale într-o lume postcomunistă coruptă şi îndemonită, echivalent apocaliptic al Kali Yuga. E greu de spus în ce măsură ideologia anti(post)modernă a autorului i-a făcut pe unii comentatori să-l supraevalueze, iar pe alţii să-l subevalueze, din raţiuni deopotrivă extraliterare. Un lucru e cert: miza sa este una transliterară. Pe de altă parte, ca şi solitarul Guénon (şi spre deosebire de Julius Evola), Stanca nu-şi transformă „revolta împotriva lumii moderne” în program politic, preferînd asceza individuală a scrisului şi a meditaţiei. Impopular mai curînd prin idei şi atitudine decît prin reţeta narativă, polemică şi eseizantă, scriitorul nu-i un răsfăţat al premiilor, iar turneele şi traducerile în străinătate l-au ocolit. Deşi nu sunt un adept al antimodernismului apocalitic, îmi place radicalismul lui idealist, şi-mi pare rău că-l regăsesc prea rar transpus ficţional la intensitatea serialului de „mărturii” pe care le publica, prin anii ’90, în suplimentul Aldine al „României libere”. Asociat atmosferei crepusculare, de litanie a sfîrşitului de lume, radicalismul în speţă imprimă scrisului său un caracter de confesiune existenţială