Pe vremea când nu existau antibiotice, în cazurile de infecții grave se injecta esență de terebentină sub piele. Rezultatul era un abces spectaculos, care vra să zică o pungă de puroi, cu creșterea dramatică a temperaturii și a nivelului de globule albe în sânge. Altfel spus, niște bice date sistemului imunitar să se opintească și să nu se ajungă la vreo septicemie nefastă, cu cai mascați și colive împrăștiate în toată mahalaua.

Când doftoroii (medicii au apărut mai târziu) considerau că lucrarea a fost înfăptuită, se secționa cu gingășie abcesul și - ce să vezi? - puroiul se elimina, febra scădea imediat, caii rămâneau în iesle nemascați, iar ipochimenul scăpa (de cele mai multe ori) de boala inițială. Și, ceea ce era cel mai important, fără deranjuri suplimentare, pentru că puroiul nou creat era aseptic. Recte fără microbi. Și, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, cât mai științific și respectabil, li s-a spus abces de fixație. Dar anii au trecut, antibioticele au apărut, astăzi infecțiile sunt glume, căpăcite fiecare cu medicamentul dedicat. Iar abcesul de fixație a rămas o istorioară în istoria medicinii! Mda... Așa spun proștii. Maleficii, dibaci după cum îi știm, au reciclat chestiunea și i-au dat noi și oculte întrebuințări. Studiu de caz. Se ia una bucată țară (România), cu probleme de stabiliate, cu populație mârâindă și clasă politică blocată într-un clinci fără ieșire (ca la lupte libere, când se opintesc și antrenorii, și arbitrii și medicii, și tot nu pot să-i deznoade pe apucați). Ce faci, ca emineță cenușie, riști să-ți scape turma din mână? Răspunsul este - cum de-ați ghicit? - un nu hotărât. Atunci, noii doftoroi în ale politichiei (că de medici nu avem încă față!), iau o cantitate de cianuri și amenință că o injectează la Roșia Montană. Apoi, pe nesimțite, o vâră în zona hipsteroidă a societății. Și, ce să vezi? Abcesul