Din volumul "Gânduri cu rimă", pe care îl pregătesc cu fiecare răsuflare, o poezie vie pentru oricine trăieşte şi mai are răbdare...

Te-am coborât din stele Să te întreb Unde-ai lăsat iubirea mea? Ţi-am dat-o cu credinţa Că ştii prea bine ce să faci cu ea. Se spune că acolo sus, la voi în stele, Sunt suflete care doresc doar acceptarea

Că vor să fie doar iertate

Şi înţelese atunci când rătăcesc calea.

Eu am aflat de mult de ţara ta,

Am cunoscut-o de la zâmbet la tăcere,

Călătoria a fost grea,

Dar am sperat mereu la dulcea noastră mângâiere.

De aceea te rog să-mi ierţi nerăbdarea

Sau lipsa raţiunii, ca orice mirean,

Trăiesc în sfere coborâte-n timp

Şi mă ridic spre culmile de-alint.

Şi nu-nţeleg:

Unde-ai lăsat iubirea noastră?

Căci era tânără şi pură,

Se unduia spre dansuri de pământ

Să se arunce în natură,

Asteptându-şi crudă mirele sfânt.

De aceea tot încerc

Să te aduc la mine

Să te conving să te întorci.

Sau simplu, doar să spui cuminte,

Cuvintele demne şi line

Ale nobilei sincerităţi.

Acum, în ceasurile morţii,

Când inima şi-a consumat credinţa,

Ce taină vrei a mai păstra?

Te rog să-mi spui, dragostea mea,

Pe unde ne-ai lăsat fiinţa?