Importanţa manifestatiei de la Chisinau rezidă în faptul că actuala guvernare de acolo a înţeles că trebuie să arate lumii că are în spate un popor. Chiar mai mult, a înţeles că are nevoie de acest popor. Singura modalitate prin care cele două ţări româneşti de pe malurile Prutului pot să se regăsească în aceeaşi entitate politică este integrarea Republicii Moldova în UE. Manifestaţia de la Chişinău de pe 3 noiembrie a fost o acţiune reuşită cum demult nu au mai avut românii de peste Prut. Şi asta în condiţiile unei contraofensive a Rusiei în statele din fostul lagăr comunist, în care clasicele declaraţii de război au fost înlocuite cu avertismente de genul „va veni o iarnă friguroasă” şi cu instrumentarea de manifestaţii împotriva celor ce-şi caută surse alternative de energie. Cu toate că scopul declarat al manifestaţiei a fost sensibilizarea opiniei publice şi a decidenţilor europeni faţă de importanţa parafării, la summitul de la Villnius de sfârşitul lunii noiembrie, a Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, cred că importanţa ei nu rezidă în asta, ci în faptul că actuala guvernare de la Chişinău a înţeles că trebuie să arate lumii că are în spate un popor. Chiar mai mult, a înţeles că are nevoie de acest popor. Chiar şi după ce partidele proeuropene au preluat guvernare, în teritoriu tot comuniştii au deţinut controlul. Proeuropenii nu au reuşit să se apropie de electoratul rural dependent de televiziunea şi radioul publice, rămânând dependent de electoratul urban şi tânăr, migrant în cea mai mare parte. Nici la capitolul reuşite economice guvernarea nu stă bine, dând comuniştilor posibilitatea să întreţină nostalgiile şi opţiunea pentru rămânerea Republicii Moldova în umbra Rusiei. Pentru moldovenii rămaşi acasă, Uniunea Europeană este o abstracţie, iar „avertismentele meteorologice” ale Rusiei sunt o realitate care face să le îngheţ