Mărul l-a izgonit pe om din Rai, el fiind, se pare, fructul oprit din care a muşcat Eva. De atunci tot încearcă să-şi răscumpere vinovăţia, construind Raiuri mai mari sau mai mici pe Pământ, în locul celui de demult, pierdut. Fiindcă asta sunt livezile, toamna. Livezile de măr, vreau să spun. Oricât de îngândurat ţi-ar fi sufletul,  şi oricât de încruntate gândurile, dacă e octombrie şi nimereşti în preajma unui măr încărcat de roade, simţi cum începe să te ia în primire o lumină ce nu vine din cer, ci de foarte aproape. Şi mai vine, ţinându-se de mână cu lumina aceasta, o mireasmă în care ai vrea să rămâi îmbrăcat cel puţin până la sfârşitul lumii. Când mărul nu e singur, ci împreună cu alţii ca el, înseamnă c-ai ajuns în Rai, adică într-o livadă în care sunt gata să între culegătorii. Dar cum n-au făcut-o încă, sunt ale tale, pentru un ceas, poate chiar două, toată lumina şi toată mireasma care dau buzna de pretudindeni.

Dar trece şi octombrie, trece şi toamna. Raiul însă rămâne. Se mută în lăzile cu mere de la capătul rândurilor. În fiecare măr în parte, mai precis. Aproape că nu există an în care să nu merg la Bacău, unde  Viorel Raţi, inginer horticol şi profesor universitar  în acelaşi timp, mă pofteşte în Raiul pe care-l păstoreşte, de cealaltă parte a turnului de televiziune ce veghează ieşirea din oraş către Iaşi. Am petrecut, acum vreo două săptămâni,  mai bine de jumătate de zi în livada de meri a prietenului meu din studenţie. Şi am ascultat din nou povestea minunii luminoase şi parfumate care e mărul. Toate celelalte fructe, zice Viorel Raţi, îi sunt  “subordonate”.  Se poate spune că mărul este între fructe ceea ce este omul între vieţuitoare. O fiinţă superioară, adică!  Una ce poate îmbraca 700 de chipuri, sau, mă rog, soiuri. Toate întâlnite în România. Cele mai multe, aflate în cercetare. În producţie se găsesc numai 20.  Numărul lor va c