Aderarea României la Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie pregătită de o amplă mişcare intelectuală, care să declanşeze acţiuni de evaluare a europenizării societăţii româneşti în contextul perioadei postcomuniste.

Europenizarea societăţii româneşti se înscrie ca o direcţie fundamentală de dezvoltare din perioada postaderare, ceea ce reprezintă un consens naţional pentru toate grupurile sociale. Întrebarea este cum se construieşte acest proiect? Evoluţia evenimentelor interne de după 2007 evidenţiază lipsa unei viziuni proprii asupra europenizării şi, ca o consecinţă, politicile de dezvoltare au la bază recomandări şi principii ale instituţiilor internaţionale, acestea având foarte puţin de a face cu particularităţile istorice ale românilor. O societate agrară, transformată industrial rapid în perioada comunistă, dar care a cunoscut un puternic proces de dezindustrializare în perioada postcomunistă, esteevaluată după standarde şi criterii universale. S-a ajuns la reîntoarcerea la o societate în care sectorul agrar şi mediul rural deţin o pondere foarte ridicată. Despre dezvoltarea modernă românească s-a discutat mai mult de către elita literară şi artistică, orientată spre valorile modernităţii. Aceeaşi elită este astăzi purtătoarea mesajelor europene, însă nu şi a europenizării. Există un hiatus între clamarea europenismului, ca standard al intelectualilor, şi europenizare ca proces de transformare structurală a societăţii româneşti integrată în UE. În noul context al României, postaderare, susţinerea europenismului fără o profundă europenizare este superfluă. Trebuie să menţionăm că nu s-a elaborat o teorie propriu-zisă a dezvoltării României, şi aceasta se explică prin faptul că nu se iau în seamă particularităţile de dezvoltare economică şi socială profundă, sistematică şi continuă. S-au înfiinţat nenumărate instituţii, institute, agenţii europene de co