Returnările dispuse de Bruxelles pentru nereguli în accesarea unor fonduri europene – indiferent cui le sunt imputabile (celor ce au întocmit programele, celor ce le-au aprobat ori Comisiei care a inventat ceva ca motiv să nu le deconteze) – nu ar trebui să fie incluse la plată în buget cu ochii închişi. Nici chiar dacă ar fi vorba doar de vreo doi lei, deşi e vorba de peste 1 miliard de euro, o sumă imensă pentru bietul buget al României şi care pur şi simplu anulează jumătate din atragerile de fonduri europene cu care se laudă guvernul Ponta în acest an. Nu cu ochii închişi, pentru că aşa-zisele fonduri europene constituie singurul element pe care până şi cei mai înfocaţi „europartizani” îl pot prezenta ca un activ al apartenenţei României la UE. Acest unic element de activ este total ridiculizat de lista lungă şi greu atârnătoare din pasiv: deteriorarea gravă a conturilor comerciale şi de plăţi; creşterea fabuloasă a îndatorării externe pentru nimic; alinierea preţurilor la nivelurile din Vestul Europei dar îndepărtarea salariilor de nivelurile din Occident, cu consecinţa dramatică a măririi (şi nu reducerii) decalajelor şi diferenţelor dintre standardele de viaţă; pierderea controlului naţional asupra economiei şi sectorului financiar-bancar şi transformarea ţării într-o anexă de consum de tip colonial în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE. Oficial nu se fac asemenea bilanţuri activ/pasiv. Si nu este de mirare căci s-ar pune în lumină eşecul şi nu succesul apartenenţei la UE. Se fac numai bilanţuri ridicole în care fondurile europene sunt contrapuse doar cotiziţiei României către UE, şi asta pentru a dovedi că România se alege din partea UE cu ceva mai mult decât transferă acesteia.

De fapt, fondurile europene reprezintă un fel de desagă cu ovăz plimbată prin faţa animalului de povară ca în povestea cu măgarul pus să trudească dându