Ne-am întîlnit recent cu niște buni prieteni reveniți din Germania după o absență mai îndelungată. Una dintre primele lor întrebări legate de cele românești a fost “Cine-i Gigi?”. Chiar așa a sunat, nemțește, direct spre poartă: Cine-i Gigi? Le-am relatat succint istoria personajului, comprimînd minimalist detaliile narative, și tot a ieșit de-o proză îmbîrligată și lăbărțată, ca la Porțile Orientului. Am realizat, la finalul relatării, că nu i-am lămurit deplin pe amicii emigrați într-o lume mai bună și mai dreaptă, la Ingolstadt, între München și Nürnberg. Neavînd acces la limba lui Goethe și Goetze, am înjurat în englezeasca de baltă: Who the fuck is Gigi? Ni s-a înfipt întrebarea în creieraș, ne-a pierit somnul și, de atunci, tot numărăm oi care behăie imperativ, în așteptarea unui răspuns clar. Beee, cine-i Gigi?

Gigi e nimic și e de toate. Cioban, bișnițar, speculant imobiliar, om de afaceri, patron de fotbal, șef de partid, europarlamentar, vedetă TV, tată de familie, credincios, filantrop, justițiar, derbedeu, necioplit, fanfaron, corupt și, acum, pușcăriaș. Pentru cei care îl iubesc (nu puțini) el întruchipează visul românesc. Este un haiduc în variantă modernă, pornit de la coada țurcanei și ajuns la Palat, demn reprezentant al periferiei care a cucerit Centrul. Pentru alții (destui) nu-i decît un exponent malign și urît mirositor al tranziției, rezultat din combinația letală Fotbal + Politică + Afaceri, pigmentat din belșug cu Patrie și Credință. Cum să n-aibă succes o asemenea creatură? Ne place, nu ne place, orice sondaj ochiometric va spune că Gigi este mai degrabă simpatizat decît detestat. Este un produs al televiziunilor și un blestem al lor. Am încercat să-l ignorăm pînă nu s-a mai putut. Era peste tot. Chiar și acum, cînd a dispărut o vreme din rîndul celor liberi, strălucește prin prezența absenței sale, rostogolit în buclă pe diverse