USL s-a format prin voinţa, aproape nebunească, a celor doi lideri de partide, Crin Antonescu şi Victor Ponta, pe alocuri chiar împotriva propriilor partide. Îmi amintesc că mulţi erau sceptici la acel moment, fie pentru că urmau să se alieze cu un adversar tradiţional (PNL), fie pentru că urmau să ofere partenerului drepturi egale în condiţiile în care raporturile de forţă nu au fost niciodată egale (PSD).
În ciuda acestor temeri, dorinţa alegătorilor de a avea un front unit împotriva unui adversar mult prea puternic a fost cea care i-a motivat pe lideri să construiască o structură extraordinară.
De ce extraordinară? Mai întâi, prin rezultate (n-are sens să le enumăr, „Anul Victoriei“ este evident). Apoi, prin stilul de lucru ‒ această coaliţie funcţionând mult timp diferit de alte alianţe post-decembriste (fără certuri publice, fără negocieri la TV, fără blocaje ideologice). În fine, extraordinară în special prin această caracteristică ‒ liderii erau cei care ţineau construcţia unită. Voinţa liderilor rezolva conflictele. Iar modul în care cei doi formau echipa inspira şi impresiona.
Care a fost motorul acestui proiect? Dorinţa de putere? Poate. Mai puternică a fost însă presiunea alegătorilor, a bazei celor două partide, cea care se săturase de negocieri şi jocuri dâmboviţene şi care cerea gesturi politice mari, cu amplitudine şi viziune. Oamenii voiau unirea pentru un proiect mai mare, care nu înseamna doar înlăturarea unui regim dăunător (apropo, obiectivul nu e încă total atins), dar şi demonstrarea faptului că se poate şi altfel. USL a demonstrat că se poate şi altfel. Iar principalii autori au fost, până acum, chiar liderii.
Dacă parcurgem analizele media, citim editoriale şi ascultăm unii politicieni vorbind la TV, realitatea de astăzi arată cumva diferit. Unitatea de la început nu mai există la fel. Se caută nod
