În urmă cu 200 de ani, diferenţa de preţ între un rob ţigan şi un român era dată de abilităţile meşteşugăreşti. Acum, în capitalism, un copil sărac e mai uşor de vândut dacă e român. Asta se numeşte progres.
Marţi seara am văzut pe Digi24 una dintre emisiunile dedicate cazului copilului vândut de părinţi la Moreni. O familie săracă, trăind în condiţii mizere, decide să-şi vândă cel mai mic dintre copii, un nou-născut.
Am trăit jumătate de emisiune cu spaima obişnuită pentru astfel de situaţii: iar o familie de romi, iar un scandal, iar explodează forumurile, proteveu, ziarele, ura. Iar devenim o etnie de sălbatici, paraziţi şamd.
Pe ecran, tolănit în propria aroganţă, Alfred Bulai îmi dă primele emoţii: începe să vorbească despre puradeii de pe străzile Bucureştiului. Degeaba atâta osânză intelectuală dacă nu poţi fi un sociolog suficient de fin cât să nu-ţi înjuri subiecţii. Senatorul Liviu Pop, prezent în emisiune, răsuceşte şi el cuţitul: o anumită etnie… Ah, unde-s vremurile ţigăncii împuţite în care rasiştii erau mai curând sinceri decât ipocriţi, când ne înjurau zgomotos fără să-şi spoiască stângaci rasismul în corectitudine politică?
20 de ani de tranziţie au produs mai curând ipocrizie decât democraţie. Mă uit la televizor cum nişte bogaţi puternici, sătui şi bine îmbrăcaţi filosofează afectaţi despre sărăcie şi mutaţiile pe care le produce aceasta. Mi-l imaginez pe tataia, după 40 de ani de muncitor necalificat, bând din paharul lui de ţuică şi spunând apăsat: bă, bogatul nu-i crede niciodată săracului, s-o ştii de la mine.
Pe ecran povestea merge mai departe: cum e de greu să fii sărac (de unde ştiţi voi, mă?), dar asta nu-i scuză ca să faci greşeli, cum să ai grijă de copii, să nu faci mai mulţi decât poţi creşte. Bulai lipeşte niţel sărăcia şi de infracţionalitate. Clasic! Păi nu e aşa, dom profesor; cel mai periculos cartier
