De-ar fi să scutur calendarele bătrâne, dintre filele îngălbenite multe poveşti ar curge, ca frunzele de toamnă... Dintr-o toamnă s-ar iţi şi capul blond-cânepiu al unui Ion Creangă holtei, june-june, care va să zică necopt într-ale vieţii, pornit întâiaşi dată pe drumul Socolei. În 1855, se desfiinţase Şcoala Catihetică de la Fălticeni – mai cunoscută sub numele de “şcoala de popi” – unde băietanul, după vrerea mamă-si şi gândul ei de a-l vedea preot, ajunsese pe mâinile lui Popa Duhu (Isaia Teodorescu). Tânărul Creangă ia drumul Ieşilor, ca să se-nscrie în seminarul de la Socola. Şi-aveam să-l aflăm acolo – pentru prima dată purtând, în înscrisurile oficiale, numele de Ion Creangă) – exact din ziua de 6 noiembrie 1855.
La cursurile seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola, Ion Creangă a intrat direct în anul al II-lea. Intra în Ieşi băiet cu inima cât un purice şi, peste mai puţin de două decenii, aveam să-l vedem scos din rândurile clerului cu tam-tam.
Dar, înainte de-a lăsa timpul să curgă aşa de repede, să citim (să cităm) câteva rânduri din paginile “Amintirilor din copilărie”: “Mare necaz pe capul lui Ion (nu-i mai spuneau Nică acum, că era flăcău) a fost când a venit vremea să o ia pe drumul spre Socola. N-ar fi plecat în ruptul capului, căci era holtei şi ce îi era drag era pe aproape de casă, pe când până la Iaşi era drum lung, nu glumă. (...) Într-un târziu s-a isprăvit şi drumul spre Socola, unde aşteptau o mulţime de dascăli veniţi de pe la şcolile de catiheţi desfiinţate din toate judeţele Moldovei”. Se încheie aici şi copilăria, şi drumul spre Socola, şi cartea. Scriitorul caligrafiază cel din urmă cuvânt: “Sfârşit”. De-aici, din punctul în care Creangă se desparte de eroul “Amintirilor...”, începe pentru Nică a lui Ştefan a Petrei timpul maturităţii.
Am putea să-i urmărim biografia, pas cu pas, mai depart
