“ – Pentru un oraş cu atâţia milionari, oameni politici, intelectuali şi studenţi, Clujul tău nu prea are stil. Nu are societate. N-are high-life. Şi tot ce se organizează aici e întotdeauna un superfiasco”, zgârie ea. Nu am reacţionat la început. Apoi am rânjit ironic:

" - Defineşte ‘societate' şi ‘high-life'. Confunzi vizibilitatea mondenă cu high-life-ul. Viaţa la vârf nu are nimic a face cu vizibilitatea - cu care, OK, se mai intersectează - ci cu discreţia. Îţi dau un exemplu: la final de septembrie trecea prin Cluj un membru al Casei Regale britanice, venit la vânătoare în Carpaţii Orientali. Fără blitzuri. În iunie a stat la Cluj pentru o competiţie sportivă un tânăr care va moşteni una din primele averi din România şi a cărui familie refuză să apară într-un clasament de tip Forbes sau Capital. Din nou, fără blitzuri. Nu au nevoie. Înţelegi?"

Uhh. Eterna confuzie a amatorilor într-ale societăţii, între zgomot şi substanţă. Doar apele puţin adânci fac valuri mari; celelalte rămân liniştite. Ştiu doar unii, şi de altfel e savuroasă ironia cu care cercurile de top din Europa şi America au creat un vocabular complex pentru a desemna panoplia de caractere cu care te poţi intersecta în evenimentele publice sau private.

Începi de la margini. "The wannabies". Ai "cazul caritabil" (un el sau o ea care au întotdeauna nevoie de ceva la nivel personal şi contează pe indulgenta generozitate a celor prosperi sau reputaţi între care ţin să se învârtă). Caz relativ neutru. Dar mai ai colportorii de zvonuri (prind o fărâmă de informaţie, o cred ruptă din rai, brodează în jurul ei cu cât îi duce mintea şi apoi o lasă în poalele prietenilor, sau a jurnalelor de şanţ, ca să arate că "sunt înauntru"). Ai arucătorii de noroi (specie care uită de posibilitatea ca noroiul lor să lovească ventilatorul şi să le revină între ochi); iar odată cu iPhone-ul au ap