De ziua lui Băsescu, Adrian Năstase nu i-a urat, cu glas tare, nimic. Pentru că e “convins că acesta va avea ceea ce merită”. Iar ceea ce merită Băsescu în viziunea acelora ce-l detestă nu poate fi spus public, să nu pară promisiune sau mesaj răzbunător. De ce îl urăsc aşa mult adversarii politici pe fostul lor tovarăş şi prieten? Oare pentru reducerile de salarii operate sub presiunea crizei sosite de peste ocean? Din compasiune pentru victimele tăierilor repezite şi de grija săracilor ţării, din solidaritate cu necăjiţii miluiţi cu tichete de masă? Nu îi pot ierta scăderea nivelului de trai al populimii, cea înduioşată la drama cu fulare Burberry printre exponatele ermitajului personal strânse cu muncă, sudoare şi abnegaţie faţă de electoratul pauper?

Îndrăzneala de a atenta la imunitatea absolută a politicianului român i-a adus lui Băsescu duşmănia pe viaţă a celor vizaţi, alături de cea a populaţiei convinse că Preşedintele trebuie să tipărească bani, să se ajungă la toţi. Cât timp nu se dăduse cu pămătuful prin sertarele cu dosare împăienjenite, Băsescu era un tip pitoresc, popular şi bun companion la un şpriţ, politic sau nu. Când viţeii de aur ridicaţi pe socluri din banii publici au început să fie căutaţi la ouă, reacţia a fost una pe măsură. S-a lucrat la demonizarea personajului cu toată logistica din dotare şi cu maximă eficienţă. Astăzi ştim că tot ce se întâmplă rău în România, de la casarea vinului şi până la ineficienţa economică, e opera spiritului malefic de la Cotroceni, închistat în distrugerea sistematică a bunăstării inamicilor – oneşti truditori în a aduna averi cu adevărat social-democrate, adică făcute în numele poporului.

Năstase e, ca de obicei, mai subtil decât micul său elev făcut mare, acesta ameninţându-l făţiş pe Băsescu cu o altă Justiţie, imediat următoare expirării ultimului mandat. În vremurile de aur precedente preş