Încă din primele zile ale deja îndepărtatului an 1990, dascălii români şi-au dorit o lege a educaţiei sănătoasă, onorabilă, care să le reprezinte interesele, atât ale lor, profesionale, cât şi ale elevilor şi părinţilor, ca un tot unitar, în fapt ale întregii societăţi româneşti.

Sindicalişti de marcă precum brăileanul Corneliu Gheorghe Caranica şi-au dedicate întreaga luptă sindicală acestui crez. Mai mult, Corneliu Caranica a trecut la cele veşnice cu această durere şi dorinţă în suflet: însănătoşirea sistemului de învăţământ românesc.

Corneliu Caranica a fost prima voce sindicalistă vie şi notabilă care a luptat pentru elaborarea şi adoptarea unei legi speciale de salarizare pentru învăţământ, în scopul de a asigura salarizarea echitabilă a tuturor categoriilor de salariaţi şi, în mod special, a personalului nedidactic şi a personalului debutant.

Astăzi, după 13 ani de la moartea lui Caranica, învăţământul românesc este în aceeaşi situaţie deplorabilă: un sistem bolnav, nereformat, plin de vicii de procedură, inechitabil, instabil, bulversant deopotrivă pentru elevi, părinţi şi cadrele didactice.

Şi astăzi, în 2013, revendicările dascălilor sunt onorabile şi de bun-simţ: alocarea, începând cu 2014, a minimum şase la sută din PIB pentru Educaţie şi creşterea ponderii cheltuielilor de personal pentru învăţământ din totalul cheltuielilor de personal din sectorul public; modificarea Legii educaţiei naţionale, inclusiv în ceea ce priveşte statutul personalului didactic; adoptarea unei legi de salarizare prin care salariile profesorilor debutanţi să crească cu 50 la sută, iar raportul dintre salariul de bază maxim al funcţiei didactice şi cel minim să fie 2:1; elaborarea şi adoptarea unei legi speciale de salarizare pentru învăţământ, care să asigure remunerarea corespunzătoare a tuturor categoriilor de salariaţi şi, în mod sp