În tradiția budistă tibetană „Corpul fizic este doar un vas gol după moarte, iar cerul un loc unde sufletul sau spiritul așteaptă procesul de reîncarnare, urmat apoi de renaștere”.

Mulți dintre budiști aderă la ”vajrayana”, o orientare religioasă care predă știința transmigrației și care înseamnă „Calea de Diamant”. Se referă la logica învățăturii, care se presupune că nu poate fi combătută. Din acest punct spiritual budiștii nu văd necesitatea de a mai păstra un corp fizic mort: e acel vas gol care, cu ultimele puteri își aruncă sămânța energetică spre cer.

După moarte, trupul persoanei decedate este ”dat de pomană” (ritual numit ”jhator”) vulturilor. Practic “înmormântarea cerului” este considerată ca fiind un act de generozitate. Cel care a murit oferă – prin “jertfa sa” – mâncare rudelor, apropiaților sau fraților întruchipați în vulturi, gata să calea spre următoarea reîncarnare. În acest mod oferindu-i-se o nouă șansă, de a nu mai repeta greșelile din viețile anterioare și să atingă ”Iluminarea” sau ”Nirvana”.

Acest barbar ritual de înmormântare (antic) îndeamnă la abandonarea trupului printre vulturii care declanșează un adevărat ”festin” al groazei în procesul de descărnare și tocarea a oaselor cadavrului. Apoi, după ce vulturii și-au terminat ”masa”, familia curăță spațiul. Recuperează ce a mai rămas. În asemene condiții de obiecei rămân doar oasele care sunt adunate, tocate și date altor animale. Însă, o asemenea procedură este adoptată exclusiv de către cei bogați pentru că necesită participarea celor mai importanți membri din comunitate. Săracii abandonează pur și simplu trupurile pe stânci, iar natura își desferecă mecanismele de distrugere treptată.

Autoritățile chineze, care controlează Tibetul, au interzis această practică în anii ’60, dar au acceptat-o din nou ca fiind legală în anii ’80. Deși ritualul