Adevărul este că nu ştii cum e mai bine. De cîte mii de ori am auzit această remarcă? Cînd mintea se blochează în stupefacţie, cînd forţa paradoxului paralizează circuitul mental al evaluării sau pur şi simplu cînd dubiul te leagă de mîini şi de picioare spunem chiar aşa: nu ştii cum e mai bine. Sursa: CODRIN PRISECARU
De pildă, ce-o fi mai bine pentru posteritatea unui poet: să îi fie cunoscute două-trei versuri de toată lumea sau să îi fie cunoscută opera de mai puţini? Care dintre aceste două reţete de neuitare este preferabilă? Veţi spune, poate, că e o falsă dilemă. Nu este! E de optat între cunoaşterea superficială largă şi cunoaşterea ceva mai aprofundată, fatalmente mai restrînsă. Sigur că nici un poet nu are posibilitatea să aleagă. Destinul lucrează misterios în privinţa asta. Dar tocmai acest mister ridică întrebarea. Dacă admitem că posteritatea este ţinta supremă a unei opere poetice, cum o fi mai bine: cunoscut parţial şi superficial de toţi (riscul deformării) sau cunoscut bine, mai pe de-a întregul, de unii (riscul academizării)?
Mă gîndesc la destinul poeziei lui Radu Stanca, poet pe care îl ador pur şi simplu. Pe de o parte, puţini sînt cei care mai ştiu cine a fost şi ce a făcut pe lumea asta, în scurta lui trecere, Radu Stanca. Pe de altă parte, cel puţin două poezii ale lui sînt ştiute de toată lumea, pentru că au ajuns să fie fredonate în melodii de mare succes: "Frunze" (Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta/Nici cît e ceasul, nici ce gînduri am...) şi "Numai noaptea" (Numai noaptea vino, cînd tăcerea/Se loveşte tainic de fereşti...). Prin anumite cercuri, versuri răzleţe scrise de Radu Stanca sînt adesea citate, cum ar fi "Sînt cel mai frumos din oraşul acesta..." . Sigur, rămînerea numelui său în cetate este etern asigurată de faptul că Teatrul Naţional din Sibiu, unul dintre cele mai bune din România, se cheamă Radu Sta
