În general, evit să nominalizez oameni politici. În ultimii 20 de ani am auzit atâtea vorbe despre democraţie, stat de drept şi de capacitatea respectivilor de a conduce destinele acestei naţiuni, încât atunci când aud de politică fug ca dracul de tămâie.

Dar bătaia de joc a domnului Dragnea cred că merită un răspuns mai ferm. Ziariştii or fi ei cum sunt în general, dar au şi zile bune. Şi o zi bună a fost atunci când l-au întrebat pe prea-măritul paşă de România, Liviu Dragnea, ce o recomandă pe Ioana maria Ardelean, şefa Serviciului Anticorupţie din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale, pentru postul respectiv. Zâmbind şăgalnic pe sub mustaţă, domnul respectiv ne-a mărturisit din vârful buzelor: „vocea şi talentul”.

Românul, obişnuit cu hazul de necaz, a declanşat ironiile, că doar atât i-a mai rămas. Respectiva domnişoară, un adevărat talent al muzicii populare, a declarat chiar ea cu ceva timp în urmă că „am stat şi m-am întrebat: când sunt eu cea mai fericită? Şi am înţeles: cea mai fericită sunt atunci când le cânt oamenilor”.

Trecem peste introspecţiile filosofice ale respectivei, care probabil a avut, între timp, o revelaţie de-a dreptul mistică, o voce spunându-i că va atinge un nou nivel de fericire când va alerga corupţii pe culoarele ministerului, supravegheată îndeaproape de incoruptibilul domn Dragnea. Pe mine mă deranjează reacţia opiniei publice la bătaia de joc a sus-numitui.

Pentru că în orice ţară cu oarecare conştiinţă civică, respectivul era alungat cu pietre din orice funcţie publică. Domnul Dragnea îşi permite să ironizeze şi să sfideze o naţiune întreagă, într-o ţară în care medicii sunt în stradă, că nu au „vocea” Ioanei Ardelean, în care profesorii sunt în stradă, că nu au „talentul” ei, iar tinerii demonstrează paşnic de săptămâni întregi, cerând nu vreun radicalism ecologic, cum se grăbesc să remarce toţi pescu