Mitingul în susţinerea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană care a avut loc duminică, 3 noiembrie, a avut o amploare ce a depăşit aşteptările.
Unii au contestat metodele folosite pentru a mobiliza un număr atât de mare de oameni din toate colţurile republicii. Nu e bai, admitem că s-a apelat şi la strategii de mobilizare nu tocmai europeneşti. Dar atâţia oameni nu puteau fi aduşi la Chişinău cu forţa, prin mijloace coercitive.
Nici explicaţia că au fost „plătiţi“ nu ţine. S-au achitat cu siguranţă cheltuielile de transport şi poate ceva diurnă, dar acest lucru este firesc şi aşa se face oriunde când e vorba de manifestaţii atât de grandioase. În 1989, dacă şefii din teritoriu nu achitau transportul şi nu puneau suflet pentru mobilizarea oamenilor, numărul participanţilor la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 sau la Podul de Flori din 6 mai 1990 era să fie mult mai mic decât a fost în realitate.
Dacă „banii sunt la mijloc“, întrebarea este de ce Voronin şi atâtea organizaţii pro-ruseşti nu au putut să mobilizeze mai multă lume, de exemplu, la mitingul din 9 mai, o zi atât de simbolică şi cu potenţial de mobilizare extraordinar. Cu toţi banii investiţi de Rusia în organizarea acelui infam concert, la care s-a încercat a demonstra că moldovenii nu au caracter şi ar accepta să li se calce demnitatea naţională în picioare, nu s-a reuşit a mobiliza mai mult de câteva mii de oameni.
Asta într-un oraş în care jumătate din cei circa 800.000 de persoane sunt vorbitori de rusă şi foarte sensibili la mesaje patriotarde de inspiraţie imperială rusă sau ruso-sovietică. Deci, practic, la asemenea manifestaţii nici nu trebuie să investeşti pentru transport, că majoritatea celor care ar susţine asemenea acţiuni sunt în majoritatea lor locuitori ai Chişinăului.
În linii mari, mi-a plăcut felul în care a fost organizat mitingul din 3