Noi credem că trecutul...a trecut, nu mai este, suntem liberi de el, poate şi pentru că nu-l putem pipăi, nici nu-l putem vedea, e dispărut, topit, împreună cu oamenii, situaţiile de viaţă şi evenimentele care au dispărut din experienţa noastră. Într-un fel, aşa şi este, dar nu în totalitate, căci trecutul rămane în noi, în memoria noastră emoţională, e înregistrat acolo şi, în relaţia cu stimuli asemănători din prezent sau cu simple gânduri ale noastre, el se trezeşte, revine şi ne determină să fim cum suntem. Copilul din noi nu dispare, nu moare niciodată, ba chiar e sursa percepţiilor şi a experienţelor noastre. Felul în care am perceput experienţele din copilărie e felul în care cuntinuăm să percepem şi azi acelaşi fel de experienţe dacă n-am schimbat modul nostru de a vedea lucrurile, lumea şi viaţa aceasta. Noi continuăm să fim copii, adolescenţi, tineri, continuăm să trăim şi să repetăm aceleaşi scenarii ale vieţii, chiar dacă se schimbă aspectul exterior al personajelor. Toate întâmplările care se repetă sunt susceptibile să ne arunce în percepţiile din trecut, în scenariul pe care l-am văzut ca fiind posibil acolo. Aşa cum arată cercetări mai noi, creierul creează scheme biologice pentru reacţiile puternice şi asta ne trage cumva în jos, căci simţim aceste tipare de reacţie ca fiind adevărul însuşi, chiar dacă-i doar un semn de trezire a felului în care noi am simţit şi am gândit în trecut.

Avem nevoie ca de aer să ştim, să înţelegem şi să pătrundem cu hotarare în aceste scheme de reacţie, cu gândul şi cu alegerea fermă de a le schimba. Emoţiile nu sunt bătute în cuie, nu sunt altceva decât ”percepţie înregistrată”, care nu descrie corect lumea sau evenimentele, oamenii sau situaţiile pe care le percepem, cât mai degrabă de dezvăluie pe noi, nouă înşine şi ne spun că undeva, în trecut, am înţeles, am interpretat şi am perceput într-un mod neprofit