Criza financiară    globală ce se declanşează la finele lui 2007 prăbuşeşte unele bănci de prim rang (Lehman Brothers este exemplul cel mai grav de după marea criză din ’29-’33) şi pune marea majoritate a celorlalte bănci în situaţie extrem de primejdioasă. Riscul unui colaps mondial era iminent. Uriaşele datorii acumulate fără acoperire trebuiau să înceapă să fie stinse, iar singura metodă la îndemână era injectarea în bănci a unor lichidităţi cu care să acopere cele mai presante găuri negre. Guvernul S.U.A., în primul rând, dar şi guvernele europene vin în ajutorul băncilor cu enorme sume de bani publici.  Criza financiară devine foarte repede o gravă criză economică în faţa căreia în Europa, dar NU şi în SUA se impune soluţia măsurilor drastice de austeritate. În 2009 România constată starea gravă a băncilor sale dar şi un deficit bugetar considerat periculos şi nesustenabil în condiţiile crizei. Aşa se ajunge la trecerea politicii sale bugetare sub controlul FMI. Rezultatele anunţate ale acordului cu FMI trebuia să fie (1) stabilizarea sistemului bancar cu scopul de a reporni creditarea în economie şi (2) intrarea în parametrii de deficit bugetar controlat pentru a calma îngrijorările investitorilor şi a se redobândi încredere şi apetenţă pentru investiţii în România.

Să vedem ce s-a întâmplat. Măsurile extreme de austritate au fost luate de conducerea politică a României după care politica bugetară a Guvernului este strict controlată de FMI. Economia României suferă o grea lovitură mai ales prin scăderea brutală a consumului şi abandonul oricăror stimulente pentru întreprinzătorii locali. Băncile au fost în mod real salvate de la prăbuşire, dar nu s-au arătat deloc interesate să crediteze economia. Ele s-au mulţumit să cumpere titluri de stat la o dobândă nu foarte ridicată, dar lipsite de risc. Esenţa exerciţiului bancar, adică acordarea de credite c